„Nu trebuie sa înţelegi miracolele ca să crezi în ele, iar Mabel ajunsese de fapt să simtă chiar contrariul. Ca să crezi, probabil trebuie să încetezi să mai cauţi explicaţii şi, mai degrabă, să ţii lucrul acela mic în mâinile tale atâta vreme cât îţi stă în puteri, înainte să ţi se scurgă precum apa printre degete.”
Copila de zăpadă ne îndeamnă să credem în magie, miracole. Adânc prinşi în realitate, este mai greu să o facem. Sau e nevoie de o mare suferinţă pentru a ne agăţa de un vis, să dorim să ni se întâmple un miracol ?
Mabel şi Jack au încetat să mai creadă în miracole şi fericire, odată cu moartea copilului lor. Şi-au lăsat vechea viaţă în urmă şi au plecat în Alaska, ţinutul iernii, pentru a-și clădi o nouă viață. Se au unul pe celălalt şi întinderea nesfârşită, de basm, a iernii. O înstrăinare emoţională a celor doi completează sălbăticia locului, traiul greu. Apropierea dintre cei doi se reface treptat, în timp ce muncesc din greu pentru asigurarea pâinii cea de toate zilele. Gesturile stângace de apropiere dintre cei doi par a fi, mai degrabă cele dintre doi oameni aflaţi la început de drum, nu a unui cuplu care a petrecut mulţi ani împreună. Un moment de joacă şi de magie, le schimbă complet vieţile. Readuce iubirea şi magia în vieţile lor. Ca doi copii, clădesc un om de zăpadă, odată cu prima ninsoare, moment care coincide cu apariţia copilei de zăpadă în viaţa celor doi . Apariţia misterioasă a Fainei , odată cu venirea iernii şi dispariţia sa pe timpul sezonului cald m-a făcut să mă întreb dacă este reală sau doar o plăsmuire a minţilor celor doi. Sau, miracolele şi magia chiar există? Într-un ţinut atât de ireal de frumos, sălbatic şi dur, povestea din basmul rusesc, Snegurocika, basm pe care tatăl lui Mabel i-l citea în copilărie, este transpus în realitate?
„La vârsta mea înaintată, înţeleg că viaţa în sine este adesea chiar mai fantastică şi mai teribilă decât poveştile pe care le credeam când eram copii şi că poate e nici un rău în a descoperi magicul printre copaci.”
O poveste plină de emoţie şi de frumuseţe. Ca un basm, un tablou emoţionant de iarnă, de o frumuseţe fantastică. Totul pare ireal. Ireal de frumos. Alaska cea sălbatică şi rece, le readuce celor doi iubirea, speranţa, bucuria. Găsesc prietenia necondiţionată, un nou sens al vieţii. Printre munţii şi pădurile sălbatice, printre brazdele de pământ muncite din greu pentru a putea supravieţui iernii crunte, totul se schimbă. Totul e magic, fantastic, dar, totuşi atât de real.
O poveste atât de frumoasă, care mi-a transmis atâtea sentimente de tot felul, o poveste deosebită! Mulţumesc, Cătălina Coman – Porţia de citit.
