Fellside – M.R. Carey

„E tare aiurea să te trezești din somn și să nu mai știi cine ești”.

Fellside

Jess

Jess Moulson nu știe cine este şi de ce se află într-un spital. Alternând între perioade de conștiență și inconștiență, slăbită de o boală despre care habar nu are, singurul lucru cert este dependența de droguri – avea nevoie de o doză. Iar când își privește chipul în oglindă, nu se mai recunoaște. Află că a fost victima unui incendiu pe care ea l-a provocat, în urma căruia fața i-a fost distrusă şi că este acuzată de crimă. Victima – Alex Bleech, un băieţel de 11 ani care locuia în acelaşi imobil cu ea, cu care se împrietenise și de care se atașase. Deşi nu îşi aminteşte nimic, dacă într-adevăr este ucigaşa lui Alex, vinovăţia pentru moartea copilului o copleşeşte. Îşi aminteşte de cearta cu iubitul său şi despre cum a început să ardă fotografiile cu ei, ceea ce îi întăreşte convingerea că este o ucigaşă de copii. Acest gând o destabilizeză mai mult, ea fiind oricum o tânară fragilă emoțional. Renunțase la studii pentru a-și îngriji mama bolnavă. După moartea acesteia, rămasă singură pe lume, dezvoltă dependență de droguri ușoare, iar, într-un final, de heroină. La declinul său contribuie și iubitul ei, cu care are o relație toxică, atât la propriu, cât și la figurat.

Fellside

O închisoare de maximă securitate pentru femei, un loc plin de violență, corupție și sute de femei cu sufletele damnate, înrăite de viața de afară și de cea din Fellside. Un loc absolut îngrozitor, sălaș al răului sub toate formele sale. Aici ajunge și Jess, numită Criminala din Infern și urâtă de toți. Convinsă că își merită soarta, cu chipul și sufletul distruse, decide să se sinucidă prin înfometare. Ajunsă la Fellside, acolo unde consideră că îi este locul – „dacă Fellside era o pușcărie îngrozitoare, atunci locul ei era la Fellside”, timp de șase săptămâni își așteaptă sfârșitul. Același lucru îl așteaptă și restul deținutelor și personalul închisorii – era detestată și judecată aspru pentru fapta de care era învinovățită.

Revenirea

Când Alex își face apariția, Jess își pune la îndoială dramul de luciditate rămasă. Însă, orice ar fi fost Alex, o determină să își pună la îndoială vinovăția și să își revină miraculos. Începe să răscolească prin documentele anchetei în căutarea adevărului. Între timp, viața la Fellside nu îi este ușoară. Face cunoștință cu deținutele, cu bătaia și cu mediul complet viciat și plin de orori. Însă ce se vede la suprafață este suportabil în comparație cu ceea ce află din călătoriile sale cu Alex prin visele deținutelor. Sunt aceste călătorii doar un rod al minții lui Jess sau într-adevăr incursiuni în paranormal? Ce va afla Jess despre ea, Alex și despre celelelate personaje? Cartea vă va descoperi toate acestea într-un mod magistral și plin de imaginație.

Cartea

M-a surprins și mi-a oferit o lectură complet inedită. Am descoperit un thriller atipic, o poveste întortocheată, cu iz paranormal. În același timp, o poveste dură, plină de violență, de suferință. Fiecare personaj luptă, în primul rând cu el însuși, cu urâtul și întunericul din propriul suflet. Dar, și o poveste despre dragoste, sacrificiu și căutarea mântuirii. La sfârșitul cărții am sperat că Jess și-a găsit iertarea și liniștea…

Fellside este o poveste care trebuie citită cu curaj, cu mintea și inima deschise.

Reclame

Cugetări Ups!

” Frumosul este simbolul binelui moral”. Immanuel Kant

De ce am ales acest citat? Pentru că, oricât de importantă ar fi frumuseţea fizică, în completarea ei trebuie să vină şi cea interioară. Ştiu, sună clişeic – frumuseţea interioară, bla, bla. Însă, în timp am constatat că este important ceea ce eşti, ceea ce se întâmplă în interior. Pentru că totul se reflectă în exterior. Pe chipul nostru, în ochii nostri. Şi, astfel stârnim reacţii în cei din jurul nostru. Fie pozitive, fie negative.

Însă, până la momentul în care interiorul se descoperă , primul impact îl are exteriorul. Şi, la fel ca şi interiorul, necesită grijă şi o continuă îmbunătăţire. Mai ales după ce ne împiedicăm de pragul de 30 de ani. Unele ne împiedicăm şi cădem, altele trecem peste el fără prea multe crize ale vârstei – în funcţie de cum privim lucrurile. De acum înainte, gata cu trezitul arătând ca actriţele – proaspete, fără cearcane, pungi. Mai adăugăm şi freza aferentă…. A se evita oglinda în primele momente al trezirii. Eu, una o fac :))

Inevitabil, începe goana după produse minune, creme anti-rid, anticearcăn, anti orice nu mai e cum era. Mă mir că faţa mi-a rezistat la toate experimentele la care am supus-o. Pentru că, orice aş zice, nu sunt pregătita încă pentru riduri – nu multe , cele puţin. Da, să îmbătrânim e firesc, dar vreau să o fac frumos. De asta, am grijă ca faţa mea să fie în acord cu anii pe care îi am. M-am lăsat de teste, am mers la dermatolog şi urmez o schemă de îngrijire care dă rezultate. Mai am şi o prietenă cosmeticiană care îmi dă nişte sfaturi foarte bune. Din proprie experienţă, recomand să cereţi sfatul unui specialist când vine vorba de ten. Aşa cum mergem la medic pentru oricare alt aspect. Foarte importante sunt hidratarea şi factorul de protecţie solară, asta chiar de la 20 de ani.

Dacă treaba cu exteriorul este relativ simplă, la interior e mai complicat. De la ce mâncăm, bem, până la toate prin care trecem în viaţă la nivel psihic şi emoţional, se imprimă pe chipul nostru. Pe unele chipuri mai mult, pe altele mai puţin. Şi dacă pe faţă dăm cu creme, mergem la tratamente ; pentru corp mâncăm cât mai sănătos, facem sport, dormim suficient etc. , la psihic ce îi dam? La venerabila mea etate :)) şi la gradul de înţelepciune la care am ajuns, am aflat ce îmi trebuie mie, cel puţin: linişte, împăcare cu mine si cei din jur, cu viaţa, detaşare şi, cel mai important bunătate – omul bun e cel mai frumos om! Mi-o amintesc pe bunica mea , era cea mai frumoasă femeie. Şi asta nu pentru că nu avea vreun rid sau timpul nu se impregnase pe chipul său, ci pentru că era un om bun, vesel. Şi nu spun asta pentru că era bunica mea, o văd pe ea în multe alte bunici.

Apoi, să învătam să fim mai optimişti, mai relaxaţi, mai îngăduitori cu noi înşine. Şi cu cei din jur. Să nu ne încruntăm des – apar riduri :)) Să nu ne mirăm mult, le luăm ca atare – şi de aici apar riduri, să nu fim încrâncenaţi, răi – ne dispare lumina din ochi. Să râdem cât mai mult – ok, şi de la asta apar riduri :))), dar pe astea le pot accepta.

Cel mai important este să iubim.Pe noi înşine şi pe cei din jur, cu bune şi cu rele. Iubirea te face frumos, te face să îi vezi şi pe ceilalţi frumoşi. Să lucrăm să fim frumoase, atât la chip, cât şi la suflet, minte. Pentru că un chip frumos, perfect este nimic fără un suflet aşijderea şi fără o personalitate puternică, armonioasă. Să lucrăm la stima de sine care este foarte importantă. Să îndepărtăm tot ceea ce ne-o poate submina. Cum? Asta se află individual, nu există reţetă universal valabilă. Sau pastila minune. Asta presupune muncă grea cu noi înşine. Încrederea se clădeşte de la interior spre exterior, aşa cum considerăm fiecare de cuviinţă. Frumuseţea nu înseamna perfecţiune: chip perfect, păr perfect, trup perfect, interior perfect, ci o armonie proprie pe care fiecare o obţinem diferit.

Voi ce faceţi pentru a fi frumoase? Din toate punctele de vedere?

„Would you rather” Book Tag

Tot despre Prefață de carte mi-a pasat acest tag de pe A drop of Inspiration, mi-a plăcut ideea, întrebările, drept urmare – să văd ce iese? Și ca să se bucure și alții de acest tag tare simpatic, mai departe i-l pasez Oanei de la Crâmpeie de suflet, blog care îmi place foarte mult.

(Mai degrabă) ai citi numai autori bărbați sau numai autori femei?

Nu pot să aleg, am citit cărți extraordinare scrise atât de autori bărbați, cât și femei. Perspectivele diferă, astfel încât am parte de două puncte de vedere, abordări diverse și nu m-aș putea lipsi de acest lucru. :))

(Mai degrabă) cumperi de la Barnes&Noble sau de pe Amazon?

Majoritatea cărților le cumpăr de la librăriile online românești, cum e și firesc. Prietenul meu cel mai bun este Elefantul :)), însă cumpăr și de pe Libris , Herg Benet.

(Mai degrabă) toate cărțile să fie ecranizate drept filme sau seriale de televiziune?

Ar fi o idee . După ce citesc câte o carte care mi-a plăcut, uneori caut și ecranizarea acesteia, de multe ori fiind dezamăgită că nu găsesc. Însă, o carte bună este o carte bună-cu sau fără film.

(Mai degrabă) ai citi 5 pagini pe zi sau 5 cărți pe săptămână?

Clar, 5 cărți pe săptămână, însă este imposibil. M-aș mulțumi și cu 5 pe lună. La 5 pagini nu mă prea pot rezuma, dar dacă e singura opțiune… :))

(Mai degrabă) ai deveni autor sau critic profesionist?

Clar, autor. În spatele unei cărți este multă muncă, nu aș putea critica.

(Mai degrabă) ai citi doar primele 20 de cărți favorite din nou și din nou sau doar cărți noi?

Cărți noi, deși am și cărți pe care le-aș reciti.

(Mai degrabă) ai fi bibliotecară sau librar?

Bibliotecar. Într-o bibliotecă maaarrree, în care să știu exact de unde să iau o anumită carte.

(Mai degrabă) ai citi doar genul favorit sau numai cărți din alte genuri?

Genul favorit, clar are prioritate. Însă lectura trebuie variată. Viața trebuie privită din mai multe puncte de vedere.

(Mai degrabă) ai citi doar carte fizică sau doar e-book?

Cartea fizică e sfăntă! Citesc electronic doar când, chiar nu se poate altfel.

Mi-a plăcut mult să răspund la întrebările din cadrul acestui tag! Mulțumesc, Adriana! Dacă îl găsiți tentant, vă recomand cu drag să petreceți câteva minute răspunzând la întrebări!

Sora pierdută – Flynn Berry

„Îmi lipesc fruntea de cea a lui Rachel şi holul se întunecă. Aerul pe
care îl expir îi mângâie faţa şi părul. Pereţii holului par să se strângă.”

res_180ee0d601216190d9d10b7b9f7f4240_450x450_qp07

Sora pierdută, Flynn Berry, am citit-o în cadrul provocării cartea de zece din grupul Prefaţă de carte şi Porţia de citit.

Un thriller captivant, o poveste despre pierdere, secrete, trădare .

Povestea este relatată la persoana întâi de către Nora. Din momentul în care îşi descoperă sora ucisă într-un mod brutal, este pusă faţă în faţă cu unul dintre acele momente care îţi schimbă complet viaţa, la modul cel mai dramatic. Din acel moment trecutul iese la suprafaţă ca o avalanşă care o izbeşte pe Nora. În minte i se derulează momentele petrecute cu sora sa, Rachel. Totodată, pe parcursul desfăşurării anchetei, îşi dă seama că sora sa i-a ascuns, de-a lungul timpului multe lucruri.

Nora îşi porneşte propria investigaţie în încercarea de a-l găsi pe cel care i-a ucis sora, neavând încredere în politie, care, în trecut, când Rachel a fost agresată, nu a înterprins nicio acţiune în acest sens. Cum e şi firesc, cred, în asemenea situatii, frizează paranoia, ajungând sa vadă un suspect în fiecare persoană care a avut vreo legătură cu sora sa, pe alocuri, ajungând să se rupă de realitate. Firul narativ altrenează perioade din trecut şi prezent pe care, Nora încearcă să le lege pentru a descoperi cine a ucis-o pe Rachel.

Autoarea a construit povestea în aşa fel încât să ne dea impresia că este relativ evident cine ar fi criminalul, însă, deznodământul a fost complet imprevizibil.

O lectură plină de neprevăzut, o poveste tristă şi tragică care ne arată că cei din jur, chiar şi cei mai apropiaţi nu sunt ceea ce par a fi.

Pentru amatorii genului thriller, în forma sa „light”, cartea este disponibilă la Editura Trei.

Măştile fricii, Camelia Cavadia

„Cea mai comună formă a disperării este să nu fii cine ești cu adevărat”.

Cuvinte care descriu perfect viața personajelor cărții: Ema, David și Sofia.

„Ziua cea mai fericită din viața mea mea {…} a fost aceea în care a murit tatăl meu.” Cartea începe și se termină cu aceste cuvinte. Zguduitoare și de neînțeles la început, însă „acceptabile” pe parcurs.

Trei frați, uniți de un destin greu, urmăriți și marcați de o copilărie îngrozitoare, însemnați cu pecetea fricii pentru totdeauna.

Crescuți cu bătaia, umilința și groaza, devin adulți care încearcă să aibă o viață normală. Lucru imposibil, în ciuda tuturor încercărilor și luptei cu ei înșiși. Însă e greu să lupți cu tine când nu știi cine ești. Pe parcursul lecturii am descoperit cât de greu poate fi să porți, mai ales pentru tine, masca normalității.

După o adolescență promiscuă, Ema își întemeiază o familie și încearcă să fie o soție și o mamă bună. Însă trecutul nu o lasă…Face eforturi să își iubească soțul și copiii, să ducă o viață normală. Aruncată mult prea des în ghearele depresiei, victimă a atacurilor de panică, neputința sa de a duce o viață normală crește pe zi ce trece. Cea mai grea povară este, de departe faptul că nu reușeste să își iubească copiii așa cum ar trebui. Este mult prea severă, rigidă, cu timpul îndepărtându-i de ea, cu tot efortul depus de aceștia de a obține afecțiunea mamei. Se luptă ea însăși, secretele și boala.

David veghează asupra surorilor sale fiind prezent în viața acestora încercând să le protejeze. Devine un bărbat cu o carieră promițătoare, are o relație frumoasă, iar viața sa pare a fi una normală, fără ecouri din trecut. Însă, monștrii copilăriei sunt periculos de prezenți și în viața lui.

Sofia devine o tânără retrasă, își găsește un loc de muncă, iar după o perioadă de pustnicie, și un iubit. Viața sa este liniară și liniștită, părând a fi singura care reușește să lase trecutul în urmă.

O carte care m-a impresionat foarte mult. M-a impresionat unitatea celor trei frați. M–a impresionat lupta fiecăruia cu el însuși, în același timp susținându-se unul pe altul. M-a bulversat poziția mamei lor în toată povestea, devotamentul și iubirea pentru monstrul care i-a distrus copiii. Dar, așa cum am înțeles că un om, într-o viață poate purta măștile mai multor neputințe, am încercat să nu o judec. Însă nu îi acord vreo circumstanță atenuantă.

O carte psihologică cu o poveste cutremurătoare din care putem trage multe concluzii. Toata esența cărții este perfect surprinsă de titlu și de citatul de la începutul acesteia.

Mă bucur că am descoperit-o pe Camelia Cavdia, o autoare româncă ale cărei cărţi vreau să le citesc. Cartea poate fi găsită la Editura Trei .

Privighetoarea

„Acum, că mă apropii de sfârşitul vieţii, ştiu că durerea, la fel ca şi regretul, se instalează în ADN-ul nostru şi că rămâne pentru totdeauna o parte din noi”.

rossignol

Privighetoarea, Kristin Hannah este o carte care, încă din primele pagini mi-a confirmat că va fi o carte cu o mare încărcătură emoţională. Aşa a şi fost. O carte de excepţie, o carte care lasă urme şi pe care am citit-o cu un nod în stomac – m-a impresionat până la lacrimi. Însă, nici nu m-am aşteptat la altceva din partea autoarei care m-a cucerit iremediabil cu Aleea cu licurici.

Privighetorile – Vianne și Isabelle Rossignol

Cartea abordează povestea surorilor Vianne și Isabelle în timpul celui de-al doilea război mondial. Rămase fără mamă, în grija tatălui, marcat de război şi suferinţa pierderii soţiei, incapabil de a-şi manifesta grija şi iubirea de părinte, cele două surori cresc tânjind de dorul mamei şi după iubirea tatălui lor. Relaţia celor două este marcată de copilăria care au avut-o, dar şi de faptul că erau foarte diferite – Vianne, raţională şi prudentă, Isabelle – răzvrătită, nonconformistă şi uneori nechibzuită, acţionând de cele mai multe ori sub imperiul sentimentelor, chiar şi în situaţii în care acest lucru ar fi putut fi foarte periculos.

„Tatăl, cel care plecase la război, nu era acelaşi cu cel care se întorsese acasă. Încercase să îl facă ; mai important, încercase să îl iubească în continuare, însă, în cele din urmă, ambele încercări se dovediseră la fel de imposibile.”

Vianne se căsătoreşte foarte tânară, după ce tatăl său o abandonează în Carriveau, un orășel din Franţa. Isabelle este trimisă la mai multe şcoli pentru educarea tinerelor fete, însă din cauza firii sale rebele şi răzvrătite este dată afară constant. De fiecare dată se întoarce la tatăl său cu speranţa de a-i câştiga afecţiunea.

Războiul

O dată cu începerea celui de-al doilea război mondial, Antoine, soţul lui Vianne trebuie să plece, ca mulţi alţi bărbaţi la război, lăsându-şi familiile în urmă, fără a şti dacă se vor mai întoarce. Vianne, împreună cu fiica lor, Sophie rămân să ducă propriul lor război . Isabelle ajunge să locuiască şi ea cu ele, după ce tatăl său o trimite din Paris, pe care, nemţii puseseră deja stăpânire, în încercarea de a o proteja. În micuţul Carriveau lucrurile era încă liniştite. În drumul său, deloc uşor, spre casa surorii sale, îl cunoaşte pe Gaetan, cel care va deveni marea sa iubire şi aliat în propriul război contra regimului nazist, pe care Isabelle îl va purta.

Nemţii acaparează Franţa, instaurând un regim în care frica, restricţiile şi foamea devin un mod de viaţă. Dacă vara era mai uşor, iarna era de-a dreptul crunt să faci faţă frigului şi foamei. Imaginea unei ţări sub război şi teroare, persecuţie şi abuz nu este uşor de digerat. Durerea pierderii celor dragi, deciziile riscante si urmările lor, în încercarea de a scăpa de abuzurile regimului german, măsurile acestora tot mai extreme şi greu de suportat de-a lungul războiului, ne pun în faţă importanţa şi binecuvântarea vremurilor de pace în care trăim.

De-a lungul cărţii, cele două surori ajung să îşi poarte propriul război. Isabelle, care mereu şi-a dorit să facă ceva care să conteze pentru a-şi servi ţara, ajunge un personaj important în cadrul rezistenţei, numită Privighetoarea. Participă la acţiuni pline de dificultate şi risc, ajutând piloţii englezi şi americani să părăsească Franţa. Devine un personaj, pe cât de greu de găsit şi de prins, pe atât de vânat de către nemţi. Toţi cei care opuneau cea mai mică rezistenţă în faţa regimului, erau executaţi. La rândul său, Vianne ajunge să contribuie la lupta împotriva regimului, ajutând copiii ai căror părinţi evrei erau duşi în lagărele de concentrare. Cel mai dureros moment este cel în care Rachel, prietena sa cea mai bună ajunge în aceeaşi situaţie, cu toate încercările lui Vianne de a o ajuta să fugă împreună cu cei doi copii. A fost una dintre cele mai dureroase părti ale cărţii. Să fii evreu, era un păcat. Un păcat pentru care, oameni nevinovaţi au plătit cu suferinţe crunte şi chiar cu viaţa.

Un alt personaj care îşi pune amprenta este căpitanul Beck, un soldat german încartiruit în casa lui Vianne. Contrar comportamentului dur şi ostil al nazistilor, acesta este diferit, ajutând-o pe Vianne, ori de câte ori a putut. Am ajuns să îl simpatizez pentru comportamentul său uman şi chiar să îi regret moartea. Dacă ar fi existat altă opţiune, mi-aş fi dorit ca el să supravieţuiască războiului şi să se reîntoarcă la familia sa.

Regăsirea – toate ororile pălesc însă în faţa iubirii. Vianne şi Isabelle se regăsesc cu adevărat, ca două surori şi li se confirmă cele mai important lucru pentru ele – iubirea propriului tată care face sacrificiul suprem pentru a o salva pe Isabelle. Antoine revine acasă, găsind o soţie schimbată, însărcinată şi o fiică adolescentă, maturizată prematur. Vor avea de luptat cu anii grei care i-au ţinut departe şi care i-au schimbat. Vor reusi? Care este deznodământul acestei cărţi?

Cartea – o poveste care m-a marcat. Scrisă într-un mod în care este imposibil să nu te dea peste cap. Personajele m-au impresionat fiecare în parte prin ceea ce au făcut şi cum au reuşit să facă faţă perioadei războiului. La sfârşitul acestuia nu mai erau aceeaşi oameni. Însă, prin oricâte suferinţe ar fi trecut, vor lupta să regăsească tot ceea ce războiul le-a răpit.

„Rănile se vindecă. Iubirea dăinuie. Noi, oamenii rămânem.”

Am ştiut că îmi va plăcea mult această carte, însă nu mi-am imaginat că îmi va stârni asemnea sentimente. Cu toţii avem anumite cărţi care ne rămân în suflet şi minte pentru mult timp. Privighetoarea este una dintre ele. O carte de excepţie care nu poate fi cuprinsă în cuvinte, trebuie citită pentru a i se decoperi impactul şi adevărata valoare. O recomand din tot sufletul. !!! Cartea poate fi achiziţionată de aici.

Vine, vine primăvara!

Cântec de primăvară, Nichita Stănescu

Desigur, primăvara mi-a țâșnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi șiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e și nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viață,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în față,
trezindu-mă, le-adulmec și le mângâi.

Și mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
și iar mi se rotește-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat și reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morții sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roșii-nalță.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în față,
și mă trezesc, și-nving și sunt învins.

Bun venit, primăvară!!!!

Cel putin calendaristic, căci afară iarna încă nu este pregătită să plece. Chiar şi aşa, gândul că am păşit în martie, prima lună a primăverii îmi schimbă complet starea. Abia aştept primele fire de iarbă – verdele meu pereferat, copacii înfloriţi, cântecul păsărilor, câmpurile pline de flori de primăvară şi fluturi coloraţi!

Însă, în primele 9 zile ale lui martie, cum bine ştim, trebuie să suportăm toanele Babelor, care, conform credinţelor populare erau vrăjitoare care aveau putere să influenţeze starea vremii. Dacă o mai punem şi pe Baba Dochia care trebuie să îşi dezbrace cele 9 cojoace şi ninsoarea mieilor, ne mai ţinem o vreme cojoacele la îndemână. Tot în această perioadă, fiecare îşi alege Baba – vremea din acea zi prevestindu-ne despre cum ne va fi anul. Deşi cred că este doar o superstiţie, mi-o aleg în fiecare an cu speranţa că în acea zi va fi soare şi linişte.

După toate acestea, încep să trag nădejde că va veni cu adevărat primăvara, mai ales că în zona în care trăiesc iernile sunt lungi iar primele semne ale primăverii apar mai târziu. Primăvara este, fără doar şi poate anotimpul meu preferat. Aş vrea sa fie primăvară tot anul! Inevitabil, cu începutul primăverii ceva se întâmplă în sufletele noastre. O explozie de bucurie, de speranţă. Renaştem precum natura. Clar, eu sunt mult mai optimistă şi veselă.

Prima lună a primăverii este şi luna în care noi, femeile suntem răsfăţate, luna martie fiind dedicată femeii, în special mamei. În această lună, mai mult ca oricând ne îndreptăm gândul spre mamele noastre. Cu dragoste, adâncă emoţie şi recunoştinţă pentru toate sacrificiile făcute. Pentru că, fără îndoială o mamă este în stare de sacrificiile cele mai mari pentru copiii săi. Singura iubire necondiţionată pe care o primim în viaţă vine din partea ei. Să ne iubim şi să ne preţuim mamele cât timp le avem şi nu doar în luna martie!

De asemenea, ne îndreptăm gândul către toate femeile importante din viaţa noastră – bunici, rude, prietene, colege, cunoştinţe. Câtă bucurie aduce un bucheţel de ghiocei şi un mărtişor, dăruite din toata inima!!!

La mulţi ani, Mama!

La mulţi ani tuturor femeilor! Să avem mereu primăvară în suflet şi priviri!