Anul de graţie – Kim Ligget

„Cred că asta m-a speriat mereu cel mai mult la anul de graţie, gândul că aveam să mă pierd cumva pe mine însămi, că aveam să mă întorc o persoană cu totul diferită.”

anul de gratie

O carte care m-a surprins la modul cel mai pozitiv! O lectură inedită, captivantă. Anul de graţie este fără doar şi poate una dintre cele mai bune cărţi citite anul acesta.O poveste scrisă inteligent în care realul este îmbinat cu magicul, o lecţie despre supravieţuire, despre capacitatea de a nu-ţi pierde identitatea, minţile. Puţin probabil pe timpul anului de graţie, an din care nu toate fetele scăpau cu minţile întregi, nevătămate sau chiar în viaţă. Povestea este un amestec de genuri, tocmai pentru a crea o lume care să ne bage în ceaţă, exact ca pe fetele  ajunse în locul în care trebuiau să supravieţuiască pentru un an, pentru a se elibera de magie. În locul din care trebuiau să revină purificate, pregătite pentru viaţa de soţie, ceva le făcea să îşi piardă efectiv minţile. Fie cădeau pradă propriei magii, fie braconierilor – fiinţe magice sau nu,  puţine dintre ele reuşeau să îşi păstreze luciditatea. Mai puţin Tierney.   Ea nu crede în magie, în anul de graţie. Dar nu are libertatea de a se răzvrăti. În ţinutul Garner, nimeni nu vorbeşte despre anul de graţie, mai ales cu răzvrătire. Era considerată erezie şi pedepsită cu moartea.

În anul de graţie tot ce este mai rău în fete, iese la suprafaţă. Brusc îşi descoperă magia, anumite puteri închipuite. Tot timpul bântuite de braconieri, totul devine o luptă pentru supravieţuire. Însă cei mai de temuţi duşmani sunt chiar ele însele. Nici magia nu este mai puternică ca demonii interiori.

Anul de graţie – un basm sau realitate?

Tierney este personajul central al cărţii. Crescută ca un băiat de către tatăl său, tocmai ca să facă faţă anului de graţie-lucru pe care îl va înţelege după ce trebuie să lupte pentru supravieţuire, este singura care nu crede în magia de care trebuie să scape. Sau în anul de graţie. Sau în a fi soţie. Pe parcursul anului de graţie, în pădurea înţesată de stihii şi de moarte, descoperă libertatea, iubirea, viaţa. Încearcă să spulbere un mit, să dovedească că magia este doar un lucru în spatele căruia femeile se ascund .

„Mă întrebam uneori cum pot femeile din ţinut să ignore unele întrebări care au loc chiar în faţa lor, dar unele adevăruri sunt atât de îngrozitoare, că nu le poţi recunoaşte nici măcar faţă de tine însăţi.”

O carte în care realul și magicul se împletesc, dând viață unei povești plină de tristețe, de dramă. O luptă pe viață și pe moarte cu propria minte, cu o rânduială crudă și de neînțeles. O luptă pentru un strop de bucurie, libertate, iubire care, în anul de grație, putea fi obținută doar prin moarte. O lectură răvășitoare și impresionantă, însă de neratat.

 

Fetiţa din scrisoare -Emily Gunnis

„Fără vreo speranţă de libertate, sau de a o mai găsi vreodată pe Rose, nu mai am puterea de a merge mai departe. Dar tu, Elvira, ai şanse…..Nu-ţi fie teamă să fugi şi trăieşte-ţi viaţa cu speranţă. Caută binele în fiecare om, Elvira, şi fii bună.”

fetita

În anul 1956, an în care eticheta socială era autoritatea supremă, să rămâi însărcinată în afara căsătoriei era un lucru de neacceptat, o pată pe obrazul familiei, un păcat de neiertat. Iar fetele care păţeau asta, erau considerate o ruşine şi erau trimise la  căminul de mame St. Margaret să-şi ispăşească păcatul şi să nască discret. De asemenea, copiii le erau smulși din brațe și daţi spre adopţie. St. Margaret, sub masca milostivirii,  a credinţei şi a sprijinului, este un loc groaznic în care numai Dumnezeu nu se află. Măicuţele care se ocupau de mame şi de copii erau nişte făpturi odioase. Locul ăsta mă va bântui mult timp.

Fetiţa din scrisoare – o poveste sfâşietoare.

Firul narativ se desfăşoară pe două planuri temporale – trecut şi prezent. Deşi par poveşti diferite, ele se împletesc ușor, scoțând la iveală o poveste cruntă. Ivy ajunge la St. Margaret după ce rămâne însărcinată, iar iubitul său pare că a dispărut de pe fața pământului. Odată ajunsă acolo, orice speranță i se spulberă. Locul în care ar fi trebuit să găsească sprijin era, de fapt un loc al muncii până la epuizare, al înfometării și al pedepsei „divine” pentru păcatul comis – cel de a fi mamă. M-a îngrozit modul în care măicuțele, stareța și preotul de acolo abordau credința, divinitatea. Dar cea mai mare atrocitate la care erau supuse, era aceea de a le fi luați copiii și dați famiilor care nu puteau concepe. După scrisori sfâșietoare în care Ivy cere ajutorul iubitului său, fără niciun rezultat, aceasta se agață de fetița căreia îi va da naștere. Odată ce îi este luată, aceasta pierde lupta cu ea însăși și, după luni întregi de zbucium și suferință, decide să se elibereze de iad. Dar nu înainte de a o ajuta pe Elvira, o fetiță reîntoarsă în casa ororilor pentru că familia care o luase s-a descotorosit de ea, să fugă și să își găsească sora. Odată eliberată, Elvira, la rândul său va elibera sufletele distruse din casa ororilor.

Trecut și prezent – mai devreme sau mai târziu, totul iese la suprafață.

În 2017, Samantha care este jurnalistă, găsește printre lucrurile bunicului său scrisorile lui Ivy. Împinsă de curiozitate începe să facă cercetări, aducând la suprafață lucruri de-a dreptul cutremurătoare. Povestea este asemenea unei caracatițe – cu multe tentacule, întinse de-a lungul a 60 de ani. Sam reușește să pună totul cap la cap. Personajele sunt puse față în față cu faptele lor, au șansa de a-și găsi scuze, de a se căi – din păcate, prea târziu. Prea târziu pentru viețile distruse. Cruzimea lor este greu de imaginat. Deși pare o poveste simplă, complexitatea sa începe să ni se arate odată cu descoperirile Samanthei. Și nu este doar o poveste, sunt poveștile fiecărui personaj. Una mai cutermurătoare ca alta.

O poveste despre răul din oameni. Despre cum se poate strecura și pune stăpânire, dar și despre cum este răsplătit, mai devreme sau mai târziu. Deși voiam să descâlcesc, împreună cu Samantha toate firele, nu a fost o carte ușor de citit. Dar, în același timp, o carte scrisă impecabil. Fiecare personaj și sentiment iese dintre pagini. Modul trecerii de la trecut la prezent și invers, modul de a scoate personajele la iveală, unul câte unul, fix la momentul potrivit, suspansul bine gândit, o fac o carte pe care nu o poți lăsa din mână. Și pe care nu o poți uita.

Oscar şi Tanti Roz- Eric Emmanuel Schmitt

Dragă Doamne-Doamne,
Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că am pârlit şi peştişorii din acvariu), şi-abia acum îţi scriu prima dată pentru că am tot fost ocupat cu lecţiile.

Da’ să ştii: nu pot să sufăr să scriu. Numai dacă mă obligă cineva. Scrisul înseamnă brizbrizuri, floricele, zâmbete etc., o minciună frumoasă şi nimic mai mult. O chestie pentru oameni mari.
Dovada? Uite, să luăm începutul scrisorii (…). Aş fi putut foarte bine să spun: “Mi se zice Bilă, arăt cam de 7 ani, casa mea e la spital, pentru că am cancer, şi n-am vorbit niciodată cu tine pentru că nici măcar nu cred că exişti.”

oscar

Povestea lui Oscar, un copil bolnav în fază terminală, ni se relevă sub forma scrisorilor scrise de către acesta lui Dumnezeu la îndemnul lui Tanti Roz, prietena sa şi cea care îi transformă ultimele zile într-o călătorie prin viaţa pe care nu va avea ocazia să o trăiască, o aventură în care micuţul se avântă cu toată inima, cu toată curiozitatea, dar și  cu toată deznădejdea,  mascată printr-un umor înduioşător.  Astfel, purtat de imaginaţie, trăieşte în 12 zile o viaţă întreagă, plină de momente preţioase şi emoţionante. Trece prin adolescenţa complicată, se îndrăgosteşte de Peggy Albăstrea, se căsătoresc, ajunge bătrân.  Emoţionează profund maturitatea micuţului şi curajul cu care înfruntă vestea morţii, dar şi modul în care îşi imaginează cum ar vrea să arate viaţa lui, dacă ar avea ocazia să o trăiască. 

„Oamenii tremură în faţa morţii pentru că le e teamă de necunoscut. Dar ce-i necunoscutul?”

Curajul micuţului impresionează, modul cu care se maturizează prin jocul de-a viaţa, profunzimea pe care o atinge, modul în care îşi acceptă soarta. Frica sa nu se referă la necunoscut, ci la pierderea a toate câte le cunoaşte. Tanti Roz, la rândul ei, este un personaj impresionant prin dedicarea faţă de Oscar, felul în care îi susţine moralul şi îl pregăteşte pentru moarte. Practic, devine îngerul său păzitor în călătoria sa imaginară prin viaţă, în descoperirea lui Dumnezeu, în aprofundarea sensului vieţii. 

„Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine. Am încercat să le explic părinţilor mei ce-i viaţa, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viaţa veşnică. După aceea, îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârşit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Şi-atunci încercăm s-o merităm.”

O poveste, deşi nu lungă, atotcuprinzătoare şi plină de emoţii. Inocenţa, credinţa şi dorinţa lui Oscar de a trăi, chiar şi limitat, ne face să cugetăm la modul în care ne percepem şi trăim viaţa. De asemenea, ne face să ne gândim la oamenii pe care trebuie să îi avem aproape ca să răzbatem prin viaţă, indiferent de ceea ce aceasta ne poate rezerva. 

„Nimeni nu poate trăi fără suferință, Oscar. Nici Dumnezeu și nici tu. Nici părinții tăi și nici eu.”

Zăpada de primăvară -Yukio Mishima

„- …. însă momentul va sosi într-o bună zi, şi ziua aceea nu poate fi prea departe. Iar când vine, îţi promit, n-am să regret. Am avut parte de fericirea supremă şi nu sunt atât de lacomă încât să vreau să dureze la infinit. Orice vis se destramă. N-ar fi o greşeală, ştiind că nu ţine o eternitate, să mă agăţ de el şi să nu-i dau drumul?”

thumbnail

Prima întâlnire cu literatura şi cultura japoneză a fost una complet inedită şi mai mult decât pozitivă.  Zăpada de primăvară a fost încă o alegere minunată susţinută de către Târgul Cărţii.

Nu se poate să nu fii cucerit de modul autorului de a scrie. Complet diferit de tot ceea ce am citit până în prezent, Zăpada de primăvară este o carte fascinantă în care descoperim vechea aristocraţie japoneză, o gândire complet diferită de a noastră, o lume neîmpovărată de tradiţie, trecerea de la vechi la nou. Descoperim o scriitură impresionantă, fără cusur în care fascinaţia pentru natură şi analiza trăirilor personajelor îşi pun amprenta, astfel încât lectura devine o experienţă impresionantă, într-o lume impresionantă.

Personajul principal, tânărul Kiyoaki Matsugae provine dintr-o familie bogată, fiind un tânăr frumos, cultivat, însă foarte fragil şi instabil emoţional. Creşte împreună cu Sakoto,  fata familiei Ayakura, a cărei personalitate, pe care nu reuşeşte să o descifreze îl destabilizează şi mai mult, şi pentru care dezvoltă sentimente contradictorii, influenţate de firea sa capricioasă şi de trăirile sale intense, nu tocmai uşor de înţeles. Cu toate că Sakoto încercă o apropiere, Kiyoaki, deşi îndrăgostit de aceasta, nu ia nicio decizie până în clipa în care aceasta se logodeşte cu prinţul Toin din familia imperială. Încep o relaţie clandestină şi intensă, cu toate riscurile pe care situaţia le implică. Sfidează legile, trăindu-şi iubirea febril şi zbuciumat, totodată asumându-şi finalitatea implacabilă care avea să vină la un moment dat. Dar, până atunci se bucurau de momentele furate împreună şi de ceea ce simţeau.

”Din ițele încurcate ale dragostei ar fi ieșit o tapiserie minunată, dar Kiyoaki n-ar avea decât un război de țesut simplu, cu un singur fir alb la dispoziție

În esenţă, povestea este una tragică, complexă, zbuciumată, cea a unei iubiri interzise. Dar modul de a fi relatată, asemenea zăpezii de primăvară nu izbeşte, bulversând, cu toate că intensitatea si profunzimea ei sunt indiscutabile. De altfel, nu este nici genul de lectură care să ne facă să avem aşteptări nerealiste în privinţa personajelor, acţiunii. Nu este o poveste de iubire clasică, clişeică, în care dragostea triumfă, cel puţin nu la modul clasic. Dar nu spun mai mult. Vă las să descoperiţi singuri o poveste extraordinar creionată, cu personaje inedite, o lectură impresionantă.

Un roman de o frumusețe fără cusur, aidoma unei grădini japoneze”, coperta IV – Chicago Sun-Time

Făcând parte din tetralogia Marea fertilităţii, capodopera autorului nominalizat de 3 ori la Premiul Nobel, unul dintre cei mai interesanți, dar și controversați, autori japonezi ai secolului al XX-lea, care decide să se sinucidă prin metoda tradiţională – seppuku, Zăpada de primăvară cucereşte şi impresionează prin expunerea cuprinzătoare, prin analiza meticuloasă a firii umane, prin tratarea realităţii exact aşa cum e este, fără aşteptări nerealiste sau apariţia miracolelor. Matur, asumat, puţin cam dur şi tragic. Dar, cum spuneam, nu vom resimţi toate acestea, deoarece frumuseţea şi ineditul prezentării, ne ţine pe linia de plutire. 

japan

pexels.com

Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Iturbe

„Literatura are acelaşi rol ca o lumânare în mijlocul unui lagăr în miezul nopţii. O lumânare aproape că nu luminează, dar ne permite să vedem cât întuneric există în jurul ei.”

bibliotecara

De mult timp am pus ochii pe această carte, dorindu-mi să o citesc. Şi cum la Târgul Cărţii găsesc doar cărţi minunate, dorinţa mea a devenit realitate.

Deşi nu sunt la prima carte despre Holocaust, Bibliotecara de la Auschwitz reuşeşte să izbească încă o dată prin povestea evreilor ajunşi în groaznicul lagăr. Nu are cum să nu te îngrozească modul în care au fost trataţi evreii în timpul celui de-al doilea război mondial. Bibliotecara de la Auschwitz este o poveste dură, brutală. O poveste despre vieţi mutilate, copilării furate. Dar şi despre curaj şi despre cum te  agăţi de un scop pentru a suporta realitatea.

„A începe să citeşti o carte este ca şi cum te-ai urca într-un tren care te duce în vacanţă.”

Dita Kraus are 14 ani. Este o fetiţă curajoasă a cărei misiune este să aibă grijă, în mare secret de biblioteca din blocul 31. Biblioteca este formată din câteva cărţi ponosite pe care le ascunde şi le protejează de teribilul Josef Mengele, un personaj odios, capabil de atrocităţi greu de imaginat și digerat. Micuţa şi temerara Dita, apără cu preţul vieţii cele 8 cărţi. Am admirat-o profund pe această fetiţă, mi-ar fi plăcut să o cunosc. Dar, mai ales, mi-aş fi dorit să aibă altă viaţă. O copilărie… Şi-a căutat refugiul şi puterea de a înfrunta iadul în cărţi.

„Unii ar putea crede că este un act de curaj inutil într-un lagăr de exterminare, atunci când există alte preocupări mai presante: cărţile nu vindecă boli, nu pot fi folosite ca arme pentru a putea doborî o armată de călăi, nu ţin de foame şi nici de sete. Este adevărat, cultura nu este necesară pentru supravieţuirea oamenilor, necesare sunt doar pâine şi apă. Este adevărat că omul supravieţuieşte dacă are pâine să mănânce şi apă să bea, mulţumindu-se cu moartea omenirii.“

Cartea este un tablou pictat cu acurateţe a ceea ce s-a petrecut zi de zi într-un lagăr de concentrare. O poveste dură care m-a strâns în spate. Oricâte cărţi despre acest subiect aş citi, nu sunt niciodată pregătită sufleteşte pentru a trăi cu personajele, încă o dată, în iad. Pentru că, citind această carte ne putem face o idee despre ce înseamnă iadul. Câte un strop de umanitate şi inocenţă, apare, din când în când prin intermediul unor personaje care nu şi-au pierdut sufletul de tot şi care cred, încă că viaţa şi dragostea sunt posibile. Le veţi descoperi cu mare drag şi le veţi admira. Să mai poţi spera în asemenea loc, e un miracol, o forţă!

Auschwitz nu-i omoară doar pe nevinovați, omoară și inocența

O poveste despre curaj, putere, speranţă. Cum poţi să mergi mai departe după asemenea experienţă traumatizantă? După ce pierzi tot? Familie, prieteni, demnitate, libertate.

Oricât aş vrea să vorbesc şi să transmit despre despre această carte, cuvintele nu sunt suficiente. Doar citind, trăind alături de Dita şi celelalte personaje  poţi simţi ceea ce autorul transmite, atât de viu. Nodul din stomac, revolta, neputinţa, foamea, frica, durerea, dar şi speranţa, chiar dragostea.

O carte scrisă frumos, profund, viu. Şi pe care o recomand cu mare drag!

Copila de zăpadă – Eowyn Ivey

„Nu trebuie sa înţelegi miracolele ca să crezi în ele, iar Mabel ajunsese de fapt să simtă chiar contrariul. Ca să crezi, probabil trebuie să încetezi să mai cauţi explicaţii şi, mai degrabă, să ţii lucrul acela mic în mâinile tale atâta vreme cât îţi stă în puteri, înainte să ţi se scurgă precum apa printre degete.”

Copila de zăpadă ne îndeamnă să credem în magie, miracole. Adânc prinşi în realitate,  este mai greu să o facem. Sau e nevoie de o mare suferinţă pentru a ne agăţa de un vis, să dorim să ni se întâmple un miracol ?

thumbnail

Mabel şi Jack au încetat să mai creadă în miracole şi fericire, odată cu moartea copilului lor. Şi-au lăsat vechea viaţă în urmă şi au plecat în Alaska, ţinutul iernii, pentru a-și clădi o nouă viață. Se au unul pe celălalt şi întinderea nesfârşită, de basm, a iernii. O înstrăinare emoţională a celor doi completează sălbăticia locului, traiul greu. Apropierea dintre cei doi se reface treptat, în timp ce muncesc din greu pentru asigurarea pâinii cea de toate zilele. Gesturile stângace de apropiere dintre cei doi par a fi,  mai degrabă cele dintre doi oameni aflaţi la început de drum, nu a unui cuplu care a petrecut mulţi ani împreună. Un moment de joacă  şi de magie, le schimbă complet vieţile. Readuce iubirea şi magia în vieţile lor. Ca doi copii, clădesc un om de zăpadă,  odată cu prima ninsoare, moment care coincide cu apariţia copilei de zăpadă în viaţa celor doi . Apariţia misterioasă a Fainei ,  odată cu venirea iernii şi dispariţia sa pe timpul sezonului cald m-a făcut să mă întreb dacă este reală sau doar o plăsmuire a minţilor celor doi. Sau, miracolele şi magia chiar există? Într-un ţinut atât de ireal de frumos, sălbatic şi dur, povestea din basmul rusesc, Snegurocika, basm pe care tatăl  lui Mabel i-l citea în copilărie, este transpus în realitate? 

„La vârsta mea înaintată, înţeleg că viaţa în sine este adesea chiar mai fantastică şi mai teribilă decât poveştile pe care le credeam când eram copii şi că poate e nici un rău în a descoperi magicul printre copaci.”

O poveste plină de emoţie şi de frumuseţe. Ca un basm, un tablou emoţionant de iarnă, de o frumuseţe fantastică. Totul pare ireal. Ireal de frumos. Alaska cea sălbatică şi rece, le readuce celor doi iubirea, speranţa, bucuria. Găsesc prietenia necondiţionată, un nou sens al vieţii. Printre munţii şi pădurile sălbatice, printre brazdele de pământ muncite din greu pentru a putea supravieţui iernii crunte, totul se schimbă. Totul e magic, fantastic, dar, totuşi atât de real.

O poveste atât de frumoasă, care mi-a transmis atâtea sentimente de tot felul, o poveste deosebită! Mulţumesc, Cătălina Coman –  Porţia de citit.

 

 

 

Se numea Sarah -Tatiana de Rosnay

” Am rămas acolo multă vreme,  până când mulțimea din jurul nostru s-a micșorat, până când soarele și-a schimbat poziția și lumina s-a schimbat. Până când ochii noștri s-au putut întâlni, fără lacrimi.”

sarah

Se numea Sarah. O carte care m-a cucerit inițial prin titlu. M-am așteptat la o poveste cu o mare încărcătură emoțională, însă asta nu a atenuat impactul pe care l-a avut asupra mea. Împreună cu  Când înflorește liliacul Martha Hall Kelly și Privighetoarea Kristin Hannah , va fi  o carte pe care mi-o voi aminti mult timp.

„În acele minute îngrozitoare, de singurătate, fetița înțelese. Nu mai era o fetiță fericită de zece ani. Era cineva mult mai bătrân.”

Povestea lui Sarah  este povestea multor copii evrei și a familiilor lor  în timpul Holocaustului. Ceea ce au avut de îndurat acei oameni în timpul celui de-al doilea război mondial, este inimaginabil și brutal. Deși am mai citit cărți pe această temă, nu devine mai ușor. Sarah era un copil de 10 ani, fără griji. Împreună cu fratele său mai mic, aveau o copilărie frumoasă, tihnită. Până într-o seară, când, poliția a descins în locuința lor, schimbându-le viața pentru totdeauna.Au fost ridicați și duși, ca mii de alți evrei spre Auschwitz. În timpul călătoriei spre iad, fetița de doar zece ani s-a maturizat brusc, copilăria devenind doar o imagine îndepărtată – momente în care ea și fratele său mai mic se jucau, fără a bănui că viața îi va despărți în mod implacabil și definitiv. În încercarea de a-și salava frățiorul, îl încuie în dulap, promițându-i că se va întoarce după el. De-a lungul călătoriei spre lagăr, singurul gând al fetiței era să se întoarcă, să-și eliberez fratele din dulap.

 „Oare cât va supraviețui fratele ei? Nu suporta gândul că frățiorul ei o aștepta în întuneric. Trebuia să fie înfometat, însetat.”

 Călătoria  spre și șederea în lagăr, pline de orori pe care cu greu ni le putem imagina, au întărit-o pe Sarah.  Deși refuza realitatea cruntă, adânc, în mintea și inima sa, simțea că se poate să fie prea târziu pentru fratele său. Însă speranța și faptul că îi promisese micului Michael că se va întoarece după el, i-au dat puterea și curajul de a evada din lagăr. Norocul i-a scos în cale o familie de bătrâni care au ajutat-o. Au ajutat-o să se reîntoarcă în Paris, să se întoarcă la vechiul apartament din Rue de Saintonge. Ajunsă acasă, în apartamentul numărul 216, locuit de altcineva acum – apartamentele evreilor ridicați erau repede ocupate, este izbită de realitatea pe care a încercat din răsputeri să o ignore. Fratele său, Michael, așa cum era de așteptat, murise. Pierderea fratelui său, a părinților săi, o izbesc fără milă, viața sa fiind iremediabil și brutal schimbată pentru totdeauna. Ce s-a întâmplat cu fetița curajoasă și mândră după loviturile vieții?

„Se prăbuși din nou în genunchi și începu să urle din toate puterile. Urlă după mama ei, după tatăl ei, după Michael.”

După 60 de ani, Julia, o americancă, căsătorită cu un francez, urmează să se mute în apartamentul bunicii soțului său, Bertrand. Mai precis, în apartamentul 216 de pe Rue de Saintonge. Jurnalistă fiind, trebuie să facă un articol despre  a șaizecea comemorare a Vel’ d’ Hiv’, locul unde mii de evrei au fost închiși zile întregi în condiții groaznice, ca mai apoi să fie duși la Auschwitz, în 1942. Începând să facă documentarea pentru articol, Julia descoperă povestea unei fetițe, care constituie marele secret al familiei soțului său – mai precis a socrului său. O poveste nicodată mărturisită, care a ros ani de zile în cei care o cunoșteau și care nu și-au găsit niciodată liniștea. La rândul său, Julia nu își mai găsește nici ea liniștea până nu află adevărul. Un adevăr care îi schimbă complet viața. Ce a descoperit? A reușit să aducă liniștea și iertarea în sufletele celor implicați, dar și în  al său? Trebuie să aflați. De asemenea, vă las să descoperiți și povestea Juliei, personaj pe care l-am admirat și îndrăgit.

Nu exista alt nume pentru fetița mea. Era Sarah, Sarah a mea. Un ecou al celeilalte, cealaltă Sarah, fetița cu stea galbenă care îmi schimbase viața.

Ce pot să mai spun? Cartea asta m-a impresionat profund. Sarah m-a impresionat profund. Fiecare personaj în parte, m-a marcat.  O carte pe care nu o poți povesti fără emoții. De care nu îți poți aminti fără a simți o tristețe profundă. Nici nu pot să îmi imaginez prin ce au trebuit să treacă mii de copii evrei, smulși din copilărie brutal, de lângă părinți, frați. Copii, care, dacă au supraviețuit, au fost iremediabil traumatizați. Deși m-a întristat foarte mult, este o carte extraordinară, de la primul  până la ultimul cuvânt. Și, pe care o recomand.  Recomand  Se numea Sarah, pentru a ne da seama de cât de binecuvântați suntem cu vremuri de pace și pentru a aduce și noi un mic omagiu miilor de copii care au văzut iadul în vremea războiului.

 

 

 

 

 

 

Nevăzuții – Katherine Webb

„Soarele de toamnă îi mângâie blând chipul , iar ea se îndreaptă spre Thatcham cu sentimentul că totul va fi bine. Are senzația că e vegheată de un prieten”.

nevazutii

„Când Leah l-a întâlnit prima dată pe bărbatul care avea să îi schimbe viața, acesta zăcea  cu fața în jos pe o masă de oțel , total nepăsător”.

Leah este chemată de către fostul său iubit, Ryan să scrie un articol despre soldatul descoperit de către Comisia Mormintelor de Război. Nimic care să atragă atenția asupra acestui soldat necunoscut și nejelit, în afară de două scrisori găsite asupra sa. Acestea îi stârnesc interesul lui Leah. Din acest moment  viața sa se schimbă, pornind pe urma femeii care le-a scris, cu aproximativ 100 de ani în urmă.

Înapoi în timp, în 1911, Hester Canning, tânăra soție a pastorului din satul Cold Ash Holt, își petrece timpul administrând casa parohială, pe Sophile Bell, bucătăreasa și menajera casei și pe Cat, noua și controversata menajeră care urmează să vină să îi slujească. Trecutul oarecum scandalos al menajerei, dar necunoscut lui Hester o îngrijorează, dar în același timp este sigură că, odată ajunsă în casa lor aceasta își va găsi îndrumarea și ajutorul necesare mântuirii. Are o căsnicie frumoasă și armonioasă. Singura umbră care planează asupra căsniciei sale, plină de iubire cu pastorul Albert este reticența acestuia de a-și consuma căsnicia. Cu timpul acest aspect devine din ce în ce mai frustrant, mai ales că ea își dorește un copil.

Cat, numită și Pisica Neagră din cauza trecutului său – o sufragetă care a făcut închisoare pentru cauză, își face apariția în casa parohială stârnind rumoare. Atât din cauza înfățișării sale, cât și din cauza atitudinii sale. Hester constată că fața sa, indiferent de situație rămâne complet inexpresivă. Lunile de detenție au îmbolnăvit-o fizic și psihic. Cea mai mare frică a sa este cea de a fi închisă. Însă nicio traumă nu depășește vina de a-și fi atras prietena, pe Tess în cauza sufragetelor și de a-i fi distrus viața. Își face treaba pentru care e plătită, însă își urăște condiția de slugă și nu înțelege de ce nu și-ar putea-o depăși.

Albert Canning, pastorul dedicat enoriașilor săi trup și suflet. Își petrece timpul făcând plimbări prin natură și vizitându-și enoriașii. În una dintre plimbările sale matinale îi este dat să vadă niște creaturi nepământene deasupra lacului. De aici și până la apariția teosofului Robin Durrant ca și musafir permanent în casa parohială, nu este decât un pas. Iar totul se schimbă din acest moment. Așa că, cei doi pornesc împreună pe calea înălțării spirituale și pe cea spre zâne, elementali  și alte ființe supranaturale. Nu pot spune că nu m-a amuzat un pic acest aspect fantasy al poveștii, însă de la el a pornit toată drama cărții. Albert devine  tot mai puțin interesat de aspectul fizic al relației sale cu Hester, fiind complet captivat de teoriile lui Robin Durrant și nu numai, aparent. Pasiunea tânărului teosof devine obsesie, astfel încât, cu ajutorul  lui Cat, obținut prin șantaj, ajunge chiar să falsifice poze. În acestea, chipurile ar fi fost ființa superioară pe care numai nu reușea să o vadă, lucru care îl înnebunea de-a dreptul. Mărturia existenței elementalilor i-ar fi adus recunoașterea și faima binemeritate. Toată această șaradă îi va fi fatală lui Cat, chiar în momentul în care reușise să își găsească libertatatea, să scape de sclavie. Într-o scrisoare lăsată lui Hester, înainte de a părăsi casa, îi deschide acesteia ochii asupra unor lucruri evidente despre soțul său, însă la care ea era oarbă.De asemena, se pare că celor două femei le curge același sânge prin vene.

Cum reușește Hester să aibă până la urmă copilul mult dorit, cu ce preț? Va reuși Leah, 100 de ani mai târziu să deslușească drama, obsesiile și misterul de la casa parohială? Va trebui să descoperiți singuri. În același timp veți descoperi și povestea lui Leah. Una plină de dramă, dar de care scapă o dată cu deslușirea misterului de la Cold Ash Holt.

Per ansamblu, povestea a fost una plină de antren pentru mine. M-a impresionat Cat, povestea ei, drama ei.  De fapt, fiecare personaj și-a trăit propria dramă. Amestecul de mister, obsesii, secrete și  paranormal au făcut din carte o poveste care m-a prins. Mi-aș fi dorit pe partea de paranormal altă abordare, toate ființele mistice vehiculate m-au amuzat un pic.

O carte cu o poveste cutremurătoare, o abordare inedită,  care mi-a plăcut și pe care o puteți cumpăra de aici.

 

 

 

 

Grădina de iarnă – Kristin Hannah

Meredith ridică din umeri, iar Nina știa ce înseamnă acel gest. Cine o cunoștea pe mama? Era o străină pentru ele, o ființă de nepătruns, și numai Dumnezeu știe cât încercaseră să o cunoască …”

Gradina de iarna

Credeam că am atins maximum de emoții transmise de Kristin Hannah prin poveștile sale atât de profunde. După Aleea cu licurici  și Privighetoarea,mi-am dorit neapărat Grădina de iarnă. Eram convinsă că va fi o lectură excepțională, dar nici  prin cap nu mi-a trecut cât de mult mă va impresiona.  

Grădina de iarnă le aduce în prim plan pe Meredith și Nina, două surori foarte diferite. Cele două cresc încercând să își cunoască mama, încercând să înțeleagă de ce aceasta nu le poate iubi. Tatăl lor încearcă să substituie lipsa iubirii materne, acordându-le toată atenția lui. Singurele momente de o oarecare apropiere între mamă și fiicele sale erau acelea în care le spunea un basm ”despre o țărăncuță nesăbuită care a avut îndrăzneala să se îndrăgostească de un prinț.”  Meredith și Nina nu știau nimic despre mama lor,  în afară de ceea ce le spunea tatăl lor. Și așa, cele două devin femei mature, resemnate cu faptul că nu își vor cunoaște niciodată cu adevărat mama și că aceasta nu le va iubi vreodată.

Meredith se căsătorește cu Jeff, cu care se cunoaște din copilărie. Au împreună două fete cu care are o relație foarte apropiată – relația pe care ea nu a avut-o niciodată cu propria mamă. Rămâne acasă și se ocupă de afacerea tatălui său.  Căsnicia sa intră pe panta rutinei și a unei oarecare distanțări.

Nina devine un fotograf de renume, fiind tot timpul în mijlocul evenimentelor, oriunde meseria i-o cerea. Are o relație cu Dani pe care nu dorește să o aprofundeze foarte mult. Se pare că pe ambele surori, relația cu mama lor le-a făcut să dezvolte un scut de protecție în jurul lor. Ele devin conștiente de faptul că necunoșcându-și mama, nu se cunosc nici pe ele însele.

Surorile se reunesc în momentul în care tatăl lor suferă un atac de cord. Nina se întoarce numaidecât acasă. Fiecare își petrece ultimele clipe cu el. Cu limbă de moarte le roagă să încerce să se apropie de mama lor. Pe aceasta o roagă să le spună basmul. Se pare că basmul care le plăcea atât de mult să îl audă de la mama lor în copilărie, era mai mult decât o simplă poveste inventată.

Moartea bătrânului le devastează. Dacă Nina alege să fugă într-una dintre misiunile sale, Meredith rămâne să aibă în continuare grijă de afacere, de casă, dar și de mama sa. Își poartă durerea adânc ascunsă, muncind non-stop, lucru care îi fisurează și mai tare căsnicia.  Starea de sănătate, mai ales psihică a mamei sale se înrăutățește, astfel încât singura soluție este internarea sa la un azil.

La data la care ar fi trebuit să fie ziua tatălui lor, Nina revine acasă. Nefiind de acord cu decizia surorii sale de a-o interna pe mama lor, o ia acasă.  Cele două surori au o relație destul de rece, fiecare având propria sa vizune asupra situației mamei lor. Dacă Meredith s-a resemnat cu faptul că nu va ști niciodată cine este mama sa cu adevărat, Nina insistă ca ea să le spună basmul.

Controversatul basm dezvăluie o poveste absolut sfâșietoare despre cine a fost și cine este mama lor. Cu cât află mai multe despre viața ei în timpul celui de-al doilea război mondial, în Rusia, cu atât își pot, în sfârșit cunoaște și înțelege mama.  Dar, cu prețul unei crunte suferințe readuse la viață.  Vor reuși cele trei să devină familia atât de dorită?

Nu vă dezvălui mai multe. Povestea Grădinii de iarnă este absolut răvășitoare. Plină de emoție și profundă, dezvăluită sub forma unui basm. Încă o evocare a suferințelor și traumelor provocate de război. Despre pierderi dureroase, dar și regăsiri miraculoase. Vă invit să le cunoașteți pe cele trei femei, să le descoperiți basmul. Încă o carte extraodinară a lui Kristin Hannah pe care o puteți găsi la Editura Litera

 

 

 

 

 

Vina, Camelia Cavadia

„Vina se lipise de el, îi intrase în celule, se amestecase cu carnea și ADN – ul lui „.

vina

Pe parcursul lecturii am avut tot timpul sentimentul că, uneori totul e prea frumos ca să dureze, și că, inevitabil, la un moment dat ceva rău se va întâmpla… Uneori, așa se întâmplă și în viața de zi cu zi. Autoarea a reușit să mă bulverseze, cu toate că, pe undeva prevedeam iminența colapsului. Am descoperit-o pe Camelia Cavadia odată cu Măștile fricii și am știut că trebuie să citesc și celelalte cărți ale sale. Deși pline de tristețe și situații de viață dramatice, poveștile sale au un adânc substrat psihologic, scot în evidență părți ale oamenilor nu tocmai frumoase și care pot duce la distrugere. Vrem sau nu și ele fac parte din noi. Și, de ce nu, ne arată cum le putem recunoaște și lupta cu ele.

Vina – unul dintre cele mai puternice și distrugătoare sentimente. 

Personajul central al cărții, Thomas H., m-a revoltat până la finalul cărții. Nu am reușit să îl înțeleg, oricât am încercat. L-am întors pe toate părțile, însă nu am reușit să îi găsesc vreo justificare pentru modul în care și-a distrus familia și viața. Nici el nu a reușit acest lucru foarte mult timp, iar când aproape a reușit să iasă la suprafață, viața i-a râs în nas. La începutul cărții îl descoperim locuind singur, un alcoolic, izolat de restul lumii. Singura legătură cu exteriorul erau familiile de vecini pe care îi observa în viețile lor de zi cu zi. Mai era și Ana, care venea să îl îngrijească cu regularitate. Ana a fost ceea care l-a văzut și susținut necondiționat în cei mai negri și grei ani din viața lui. Ea fost cea care i-a salvat viața. Lupta cu vina, depresia și alcoolul, aproape l-au doborât.

Viața perfectă.

Însă Thomas H. a avut parte de viața perfectă. Și-a cunoscut iubirea vieții în Stella, o tânără frumoasă, inteligentă, fermecătoare și râvnită. Însă, dintre toți, Thomas a fost alesul ei. Tineri, îndrăgostiți, având de partea lor dragostea și susținerea familei, își clădesc căsnicia perfectă. Și din punct de vedere profesional, nu fără eforturi și sacrificii totul pare perfect-Thomas devine un scriitor foarte bun și apreciat, iar Stella o profesoară asemenea. Ca totul să fie ca desprins din basme, familia se completează cu micul Paul. Walter și Irene, un cuplu în vârstă cunoscut în vacanță, le devin o a doua familie, iubindu-i și susținându-i necondiționat. Iar, când în familie apare și micuța Clara, nimic nu poate fi mai frumos și complet.

Alunecarea în gol.

Cu toate că avea o soție minunată, dedicată care îl iubea și susținea necondiționat, în mintea lui Thomas încolțește gelozia. Cu toate încercările sale de a o ține în frâu, prima ceartă serioasă ca și cuplu o  au din această cauză. Urmările acesteia au deschis prăpastia dintre cei doi. În completare cu obiceiul lui Thomas de a bea, din ce în ce mai mult, au dus la destrămarea familiei într-un mod absolut dramatic și dureros. Cu toate încercările de a-și salva familia, moartea micuței Clara i-a distrus iremediabil pe Stella și Thomas. Nici încercările lui Paul, un copil deosebit de matur și înțelept pentru vârsta sa, nu au reușit să îi țină pe cei doi uniți în lupta cu viața. Thomas pleacă de acasă, devine depresiv, alcoolic, iar vina îl ucide puțin câte puțin. Durerea o distruge și pe Stella. Iar când află în ce împrejurări a murit cu adevărat fiica sa, ura îi dă lovitura de grație.

Cartea

A surprins perfect cum sentimentele necontrolate pot distruge. Cum, unii oameni, deși au tot, nu reușesc să se bucure. Cum nesiguranța și gelozia nasc monștri. Cum gândurile negre ne pot distruge cu toată lupta noastră. Am trăit fiecare clipă din carte, unele părți m-au izbit pur și simplu, iar finalul mi-a pus capac. Spuneam că nu am reușit să simpatizez nici măcar o clipă cu suferința lui Thomas, că nu am înțeles cum și-a putut distruge viața și familia atât de ușor, însă m-am bucurat când părea că ar ieși la liman și că, poate ar reuși să repare cumva lucrurile. Mi-a plăcut cartea, cu toate că m-a cutremurat. Însă tot ce am trăit și învățat citind Vina, o fac o carte care a meritat.