Anul în care te-am întâlnit – Cecilia Ahern

„Transformarea din crisalidă poate dura săptămâni, luni sau chiar ani. A mea a durat un an. Și chiar dacă am devenit persoana care sunt acum, sufăr o transformare și mai mare, una pe care n-o s-o recunosc decât atunci când, privind în urmă, o să întreb: „Cine era fata aia?” Evoluăm în mod constant. Presupun că am știut asta dintotdeauna, dar tocmai din acest motiv mi-a fost frică că mă opresc. Ironia sorții a făcut să mă mișc cel mai mult atunci când în sfârșit m-am oprit. Acum ştiu că nu ne oprim niciodată cu adevărat, călătoria nu e niciodată încheiată, pentru că înflorim mai departe, aşa cum i se întâmplă omizii care, atunci când crede că lumea s-a sfârşit, devine fluture.”

cecilia

Cecilia Ahern este, fără doar şi poate o maestră în construirea de poveşti în care ne regăsim fiecare  într-un anumit moment al vieţii noastre. Anul în care te-am întâlnit ne pune faţă în faţă cu una dintre cele mai frecvente „afecţiuni” ale zilelor noastre – cea de a da sens vieţii prin ceea ce facem la nivel profesional, deconectându-ne de cei din jur şi chiar de noi înşine. La fel face şi Jasmine care, la 33 de ani are un palmares profesional impresionat – crează afaceri de succes pe care le vinde. Prinsă într-un ritm nebun, nu mai are timp pentru nimic.

„Aveam cinci ani când am aflat că o să mor.”

Aşa îşi începe Jasmine povestea. Iminenţa sfârşitului o propulsează într-o viaţă în care nu vrea să piardă nimic – asta doar la nivel profesional, aspect pe care ea îl consideră cel mai important pentru definirea sa ca om. Aşa că, în momentul în care este pusă în stand by pentru un an, nu are cum să mai evite întâlnirea cu ea însăşi, prin prisma timpului liber pe care îl are pentru a  medita, dar şi prin cea a vecinului sau, Matt pe care îl antipatizează, fără a-l cunoşte însă. Şi-a format părerea despre el în urma emisiunilor radio  cu subiecte sensibile şi controversate pe care le realiza, precum şi prin felul în care, din cauza alcoolului şi-a adus familia şi cariera în pragul destrămării. La fel ca Jasmine, şi  Matt este pus pe tuşă. Acum, cei doi au în comun o vacanţă de grădină, atât la propriu, cât şi la figurat. În această perioadă  ajung să se cunoască, chiar să se şi împrieteneasca. Matt are un rol foarte important în transformarea lui Jasmine,aşa cum veţi descoperi citind cartea.

„Continui să sap în grădină, şi pe măsură ce sap mai adânc în pământ, sap mai adânc şi în mine.”

Timpul petrecut în grădină o ajută pe Jasmine să se întorcă la rădăcini, să îşi reconsidere viaţa, relaţia cu famila şi rolul pe care îl are ea până la urmă. O descoperim şi pe sora sa, Heather, care suferă de sindrom Down. Un personaj pe care eu l-am îndrăgit foarte mult – o forţă. Pentru Jamsine, sora sa este cea mai importană fiinţă din lume – căutând tot timpul să o protejeze, mai ales că şi-au pierdut mama de mici. O relaţie frumoasă, emoţionantă. Dar, care dintre ele are, de fapt nevoie de îndrumare?

„Heather nu a avut nevoie de mine. Poate că eu sunt cea care se agaţă de ea, căutând ajutor , căutând să scap din propria lume. În loc să-mi trăiesc viaţa, am luat rolul de supraveghetoare şi mamă a ei.”

O poveste a renaşterii,  a regăsirii. Ceea ce iniţial părea un dezastru – lipsa activităţii profesionale, a fost de fapt o periodă numai bună pentru introspecţie, pentru o transformare binevenită în viaţa lui Jasmine. Una care îi aduce echilibrul şi dragostea. Monday este un alt personaj apărut în viaţa ei pentru a contribui la  marea transformare.

E ca şi atunci când faci un puzzle. Pui persoana potrivită la locul potrivit. Uneori oamenii nu sunt în locul în care ar trebui să fie.

Deşi dramatică, autoarea relatează povestea într-o manieră plină de umor, care, parcă ne transmite să fim mai puţin prăpăstioşi, să facem chiar haz de necaz, să luăm lucrurile aşa cum vin, şi să le dăm de cap. De asemenea, ne îndeamnă la a ne privi adânc în suflet, la a ne uita atent în jur – suntem ceea ce credem că suntem, suntem exact unde ar trebui să fim?

„E mai bine să ne mişcăm , să ne dezrădăcinăm şi să o luăm de la zero. În felul acesta vom înflori.”

 

 

Drum în noapte -Kristin Hannah

-Mama ta… s-a înşelat. Ai o familie. Toată viaţa ei Lexi aşteptase aceste cuvinte preţioase. Lumea ei fusese mereu periculoasă, incertă, o corabie îndreptându-se spre bancurile de nisip. Crescuse mai mult singură, printre străini, un copil sălbatic al timpurilor moderne, luptându-se pentru orice dumicat şi pentru un pic de atenţie, neprimind niciodată îndeajuns, nici dintr-una, nici din cealaltă. Dăduse uitării mare parte din toate acestea, dar când încerca – când unul dintre psihologii oficiali o obligau să încerce – îşi amintea că îi fusese foame, că fusese udă, că întinsese mânuţele după o mamă care era prea drogată ca să o audă sau prea vlăguită să îi pese.

thumbnail

Fără doar şi poate, Kristin Hannah este o maestră în creionarea de emoţii. Puternice, brute, care nu menajează. Indiferent dacă ne regăsim sau nu în poveste, imposibil să nu ne transpunem emoţional în ea. Cu un accent evident pe prietenie şi familie, romanele sale îşi pun amprenta făcând-o una dintre cele mai îndrăgite autoare pentru mulţi dintre noi.

Drum în noapte nu face excepţie. O poveste pe cât de frumoasă, pe atât de tristă, pe care o citim constant cu un nod în gât.  O cunoaştem pe Lexi, un copil crescut prin familii adoptive şi orfelinate, care nu apucă să prindă rădăcini nicăieri. Mama sa a fost o  prezenţă inconstantă şi traumatizantă în viaţa lui Lexi, dependenţa de droguri ucigând-o în cele din urmă. Din momentul în care ajunge în grija mătuşei sale, Eva, Lexi cunoaşte iubirea, grija şi stabilitatea. Se împrieteneşte cu Mia, devenind nedespărţite, fiind primită cu braţele deschise de către familia Faraday, o famile în care Lexi are parte de  afecţiunea de care a fost privată. Cu Zach, fratele geamăn al Miei, relaţia este una mai distantă din cauza sentimentelor care se înfiripă între cei doi – sentimente intrezise pentru a nu o răni pe Mia. Cei trei îşi petrec timpul împreună, vegheaţi îndeaproape de către Jude – o mamă minunată şi foarte protectoare, care încearcă să îi ţină departe de orice tentaţie aferentă vârstei, de orice pericol . Totul pare minunat, viaţa Miei pare a fi intrat pe un făgaş normal ca răsplată pentru toată suferinţa, totul pare a fi într-o armonie perfectă.

Era ceea ce învățase în ultimile săptămâni. În marea aceea de tristețe, existau insule de grație divină, momente în timp când îți puteai aminti de ceea ce rămânea în loc de tot ceea ce se pierduse. Se ridică în picioare și lăsă baloanele să se înalțe spre cer.”

Însă cum Drum în noapte nu este o simplă poveste, ci o lecţie de viaţă,  lucrurile iau o turnură dramatică care zdruncină vieţile tutror. În urma unei petreceri la care cei trei tineri au consumat alcool, Mia îşi pierde viaţa într-un accident. Jude se afundă în prăpastia depresiei, iar Lexi ajunge la închisoare – ea fiind la volan în noaptea fatidică. Totul pare pierdut pentru ei. Vieţile li se schimbă implacabil şi iremediabil.  Plină de iubire şi de viaţă, Jude, devine de piatră. În închisoare, Lexi luptă, la rândul său cu durerea şi cu vina. Naşte fetiţa lui Zach, la care renunţă în favoarea tatălui său, pentru a-i oferi o viaţă normală. Durerea şi neputinţa răzbat printre rânduri.  Jude nu se poate apropia sufleteşte de propria nepoată – asemănarea sa cu Mia fiind mult prea dureroasă pentru ea. Frica că Lexi va dori, la un moment să facă parte din viaţa fiicei sale, precum şi cea a unei noi pierderi, o împiedică să se apropie de nepoata sa. Totul pare fără speranţă pentru protagonişti. Tristeţea preia controlul asupra vieţilor lor, făcându-i neputincioşi în faţa ei.

– Și care este următorul pas?

– Urmează-ți inima.

O poveste sfâşietoare despre pierdere, despre lupta de a merge mai departe în urma unei traume. O analiză a sufletului şi a minţii omeneşti, fără menajamente, o narare care ne transpune direct în viaţa şi în trăirile personajelor. Cum mergi mai departe şi cum te regăseşti după ce viaţa ta este brutal şi dureros schimbată, pentru totdeauna? Nu cred că există o reţetă universal valabilă. Să fie iubirea, să fie iertarea? Vă las să descoperiţi singuri, ajutaţi de încă o poveste plină de emoţii şi de învăţăminte marca Kristin Hannah.

 

 

Copilul care a găsit soarele noaptea – Luca di Fulvio

– Ce trebuie să fac să nu mă pierd?Caută adevărul…Ascultă adevărul…Învaţă adevărul…iubeşte adevărul…spune adevărul…ţine-te de adevăr…apără adevărul până la moarte…fiindcă adevărul te va face liber.

copilul

Copilul care a găsit soarele noaptea este o carte care te lasă fără cuvinte. Şi care nu te lasă să o laşi din mână. O poveste atât de frumoasă, emoţionantă, profundă, dar şi dureroasă. Cele mai autentice sentimente sunt transpuse cu măiestrie într-o scriere care nu are cusur. Personajele sunt creionate atât de real, trăirile lor transmise  atât de puternic. O poveste despre lumina din fiecare, care iese la suprafaţă atunci când renunţăm la frici sau atunci când trebuie să luptăm pentru viaţă, pentru ceea ce  iubim, pentru ceea ce ni se cuvine, pentru dreptate .

„Trebuie să înveţi să lupţi. Ai să trăieşti în sânge, ca mine şi ca strămoşii noştri. Asta este soarta şi condamnarea noastră.”

Cartea urmăreşte destinul lui Marcus al II-lea, fiul principelui Marcus I de Saxa. Un bildungsroman, acesta ne prezintă atât evolutia prinţului Marcus, cât şi a şerbului Mikael. Pentru că, din momentul în care familia îi este ucisă chiar sub ochi, micul prinţ intră pentru câţiva ani într-un con de umbră, perioadă menită să îl pregătească pentru destinul măreţ care îi este sortit.  În dimineaţa fatidică acesta îi oferă Eloisei, o copilă din popor, flămândă şi zdrenţuită, o bucată din budinca lui cu carne. În acel moment îi oferă, de fapt, propria viaţă. Salvat de către aceasta, devine un şerb oarecare. Identitatea nu trebuie să îi fie aflată,  astfel încât să fie ferit de cei care au pus pe stăpânire pe ţinut. Ajunge în casa sărăcăcioasă a Eloisei şi a mamei sale, Agnete – moaşa satului. Cele două devin familia sa, punctul său de reper şi motivul pentru care îşi va găsi curajul să lupte pentru ce i se cuvine şi pentru a elibera poporul de sărăcie şi atrocităţile la care este supus de către Ojstering – un om  sadic, de o cruzime ieşită din comun.

„- Noi suntem ceea ce suntem acum, Mikael, spuse bătrânul, ca şi cum i-ar fi citit gândurile.  Noi suntem  ce suntem exact în clipa în care suntem.”

La conturarea unui destin măret este nevoie de oameni care să scoată la suprafaţă tot ce este mai bun din noi. Oameni care să ne îndrume prin necunoscut, frică, care să ne ajute să ne cunoaştem. Dar şi de iubire. Mikael este un norocos din acest punct de vedere. Agnete şi Eloisa, bătrânul Raphael, Emoke, Volod  cel  Negru – personaje complexe şi fascinante, sunt cei care îl vor călăuzi spre lumina care zace în el. Dragostea şi setea de dreptate îl vor mâna pe Mikael la înfăptuirea unui destin măreţ şi plin de lumină.

„Ceea ce-ți spun oamenii, inclusiv eu, este adevăr doar dacă se regăsește în tine.”

Luca di Fulvio, un vrăjitor al cuvântului, ne prezintă cu măiestrie şi emoţie, atât contextul istoric, cât şi fiecare personaj, conturând o lume şi personaje de care nu ai vrea să te desparţi. Cu toate că duc o viaţă plină de greutăţi, neajunsuri şi asuprire, şerbii nu se lasă îngenuncheaţi. Destinul greu îi uneşte şi îi transformă în adevărati luptători pentru libertate, adevăr şi o viaţă în care sărăcia şi frica nu au ce să mai caute. Fiecare personaj este extraordinar conturat psihologic. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării şi neelucidat. Toate sunt aşezate la locul lor, la timpul lor. 

„N-are importantă de câte ori cade un om, băiete, nu uita, spuse căpitanul, vorbind agale, ca unul care cunoștea viața și grozăviile ei. Ce contează într-adevăr e să se ridice. O singură dată mai mult față de toate acele dăți când a căzut.”

Mi-a plăcut foarte mult această carte! O lecţie de viaţă, o carte scrisă foarte bine, o lectură abundentă în înţelepciune, o poveste impresionantă şi plină de o gamă variată de emoţii. O poveste din care învăţăm că doar împreună, uniţi de aceleaşi idealuri şi, mai presus de orice, de dragoste, putem înfăptui lucruri măreţe. Mă bucur că am avut prilejul să citesc această carte extraordinară pe care vă invit să o descoperiţi în deplinatatea ei, cu aceeaşi fascinaţie şi bucurie cu care Coplilul a descoperit soarele noaptea!

 

O sută de nume – Cecilia Ahern

„Dar privindu-i de la fereastră cum pornesc fiecare spre casa lui ştia, în adâncul inimii, că va face tot ce îi stă în putinţă ca să-i adune din nou. Mai avea de cunoscut nouăzeci şi patru de oameni care aveau să-i devină tot atâţia prieteni…”

100

Cei care cunosc modul de scriere al Ceciliei Ahern ştiu că vor fi definitiv cuceriţi. Din poveştile sale  pline de emoţie și tâlc, extragem importante lecţii de viaţă. O sută de nume este o poveste plină de substanţă, povestea unui om egoist, îmbătat de succes, pe care viaţa, în modul său tainic și înțelept îl aduce cu picioarele pe pământ și îl învaţă că fiecare om este important în felul său, că fiecare are povestea sa de viaţă, mai mult sau mai puţin extraordinară, dar unică şi specială. Şi că, pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi trebuie să ţinem cont de cei din jurul nostru, de sentimentele lor, să le acordăm timpul şi atenţia necesare pentru a-i descoperi şi preţui. Nu pot decât să mă bucur că am avut ocazia să descopăr această poveste pe rafturile înţesate de cărţi minunate ale Târgului Cărţii .

„Fiecare persoană obişnuită are o poveste neobişnuită. S-ar putea să credem că nu suntem deloc remarcabili, că ducem o viaţă plictisitoare […] Dar adevărul este că fiecare face ceva fascinant, curajos – un lucru de care să fie mândru.”

Asta descoperă Kitty, o jurnalistă a cărei exces de zel  o duce într-un moment de răscruce și grea încercare în viața sa. După ce acuză, în direct un profesor, de hărţuire sexuală, acuzaţie nefondată, totul o ia razna. Este suspendată, iubitul o părăseşte, părinţii nu îi mai vorbesc, iar ușa apartamentului în care trăiește este frecvent vandalizată. Îmbătată de ascendența carierei sale în cadrul publicației de succes Etcetera, deținută de prietena sa , Constance, Kitty tratează cazul cu superficialitate, nu verifică temeinic sursele, iar în urma difuzării emisiunii în care acuză în direct profesorul, acesta rămâne fără loc de muncă, familie, devenind  ținta oprobriului public. Steve, prietenul său din facultate și Constance îi rămân alături în aceste momente grele, când remușcările și pierderea încrederii în sine o zguduie. Constance o asigură că postul ei este încă valabil, iar Steve o încurajează să se regăsească pe sine însăși, atrăgându-i atenția că, în goana după succes,  s-a pierdut pe drum, a devenit egoistă și insensibilă la ceilalți.

„Dacă vrei să găsești adevărul, nu e nevoie să treci totul prin foc și sabie pentru a da la iveală o minciună, nici să faci ceva revoluționar – e suficient să intri  în miezul unui lucru real. Eu nu trebuia să descopăr o minciună sau cine știe ce lucru cutremurător pe care o sută de oameni îl ascundeau de mine. Trebuia pur și simplu să ascult adevărul lor.”

Când Constance, bolnavă de cancer în fază terminală moare, lumea lui Kitty se prăbușește din nou. Dar, Constance are de grijă  să îi vorbească, înainte de a muri despre un proiect drag ei, pe care Kitty dorește să îl ducă la sfârșit ca un omagiu adus prieteniei lor și omului minunat care a fost Constance. O listă cu o sută de nume, oameni pe care trebuia să îi găsească și să își dea seama care e legătura lor cu Constance și cea dintre ei. Pe parcursul încercării de a face conexiunile, îi cunoaște pe șase dintre ei, oameni în aparență obișnuiți, dar cu povești de viață  extraordinare și cu capacități uimitoare de a-i ajuta pe ceilalți. O călătorie în care descoperă că fiecare om are o poveste, fiecare om e minunat în felul sau, o călătorie în care își face prieteni noi și învață să fie empatică, să se regăsească, să fie mai bună și altruistă. Totodată, găsește iubirea și caută, cu toată inima iertarea.

„Kitty se apropie de el, sperând și, mai presus de orice, rugându-se să fie iertată.”

Cecilia Ahern are un stil aparte, plin de emoție și căldură, prin care oferă lecții de viață minunate. La fel este și povestea celor O sută de nume. O poveste cu tâlc prin care asistăm la evoluția și transformarea lui Kitty într-un om mai bun, mai înțelept. Cu toții putem face asta, dacă ne deschidem inima și privim dincolo de aparențe, dincolo de  ceea ce este evident și la cei din jur. O lectură minunată pe care o recomand cu drag!

Extraordinarele circumstanţe al vieţii lui Weylyn Grey – Ruth Emmie Lang

„Născut în mijlocul viscolului, orfan, şi se pare, crescut de lupi, Weylyn Grey stârneşte o curiozitate nemăsurată din partea tuturor celor care îl întâlnesc. Oamenii spun ca odată ce Weylyn se avântură în lumea ta, ţi-ai dori să nu mai plece. Însă ce îl face să fie atât de diferit? Cum de posedă abilitatea de a transforma vieţile celorlalţi? Cum reuşeşte să găsească şi să creeze magie în orice lucru comun?”

weylyn

Povestea lui Weylyn este asemenea unui basm. O lectură atât de frumoasă, încât am dori să nu se mai sfârşească. Să rămânem cât mai mult în lumea plină de bunătate şi magie a protagonistului. Deşi viaţa nu i-a oferit prea multe bucurii, Weylyn a reuşit să îşi păstreze umanitatea şi să lase în vieţile celor care l-au cunoscut, bunătate, bucurie, dragoste şi totodată fascinaţie. La naşterea sa, deşi era vară, viscolul s-a iscat din senin. Probabil o prezicere pentru viaţa de care avea să aibă parte. Rămas orfan, alege să trăiască în pădure, unde lupii şi restul vieţuitoarelor îi devin cei mai buni prieteni. Viaţa  l-a învăţat să se descurce singur din fragedă copilărie, iar solitudinea l-a ţinut deoparte de duplicitatea şi răutăţile lumii. De aici, o naivitate înduioşătoare, dar şi tendinţa de a fi colpeşit odată ce poposea între oameni. Oscila între dorinţa de a trăi printre ei, în momentele în care se simţea singur şi cea de a se întoarce la prima sa familie – pădurea şi lupii, în momentul în care oamenii îl dezamăgeau.

– Îmi e dor de unii oameni. Nu de toată lumea, desigur…

Ceea ce îi fascina pe cei din jur la Weylyn, era magia care, odată cu apariţia lui, se manifesta sub diferite forme. Ploua din senin, ningea dintr-o dată, plantele creşteau ca din apă. Cert este că, odată ce acesta popsea în viaţa lor, prezența sa își punea amprenta, rămânând în sufletul fiecăruia un om special și magic. Unii dintre oamenii pe care i-a întâlnit în rătăcirea lui prin viață, precum  sora vitregă, Lydia şi Mary Jane, constituie legături pe care le-a păstrat, puncte de reper într-o viaţă de rătăcitor, cu toată  detaşarea lui, menită să îl ţină deoparte de zbuciumul său, de dorința sa de a nu se lega prea mult de oameni sau de un anumit loc, astfel încât să nu se mai simtă singur și fără rădăcini.

-Nu plânge de două ori pentru același lucru. Scoate tot prima oară, chair dacă este zgomotos sau răvășit. Apoi se termină.

Mi-a plăcut mult povestea lui Weylyn. O poveste de viață în care magia se îmbină cu realitatea. O poveste despre fiecare, până la urmă. Cu toții rătăcim prin viață într-un fel sau altul, oricât de înrădăcinați am crede că suntem. Nu ai cum să nu îl îndrăgești pe Weylyn, acest om magic care transmite bucurie, emoție și bunătate printre rândurile poveștii. Pentru câteva ore călătorim cu el într-o lume fantastică din care nu am mai vrea să plecăm. Și cu toate că realitatea este  prezentă: cu tristețe, frici, dureri, Weylyn deține capacitatea de a o face mai bună și mai frumoasă – așa cum doar magia are puterea să o facă.

Mi-am desfăcut degetele, iar licuriciul a plutit între copaci….La început, au fost doar câțiva , apoi o duzină, apoi sute de faruri care pluteau în sus și în jos în ceea ce părea a fi un soi de pelerinaj…

licurici-1-1
Sursa-Fabrica de gânduri

Minciuni pe canapea – Irvin Yalom

„Lui Ernest îi plăcea la nebunie să fie psihoterapeut.Zi de zi pacienții îl invitau în cele mai intime încăperi ale vieții lor. Zi de zi, el le aducea alinare, își făcea griji din pricina lor, le ușura disperarea. Iar în schimb, primea admirație și prețuire.”

minciuni

Pe rafturile pline de cărți minunate ale Târgului cărții am dat peste cartea care, de mult mi-a stârnit curiozitatea. Minciuni pe canapea este o incursiune în viața și mintea psihoterapeuților, o povestire plină de umor și dezvăluiri despre cei pe care avem tendința de a-i crede, prin natura meseriei, super oameni. Descoperim că, de fapt, sunt la fel de vulnerabili și pasibili de aceleași  experiențe ca orice alt om. Talentul de a lucra cu mintea oamenilor nu se aplică și cu propria minte, putând fi, din punctul de vedere al autorului, mult mai ușor de păcălit. Cum să plătești o sumă, deloc neglijabilă și să minți la terapie? Un argument destul de bun, aș spune. Dar, cum știi cine și cu ce scopuri îți intră în cabinet? Și cât de ușor e să acorzi credit unei persoane care, chipurile, vine să o ajuți să își pună gândurile în ordine? 

Își poate pierde un psihiatru mințile? Poate fi el păcălit, sedus, manipulat chiar în timpul ședințelor în care ar trebui să dețină controlul asupra pacienților? Da, dacă o femeie dornică de răzbunare hotărăște să joace rolul de pacientă neajutorată.

În centrul acțiunii se află Ernest, un psihoterapeut pasionat, integru, dedicat. La rândul lui, acesta are un supervizor, un terapeut mai experimentat care îl ajută pe acesta să își îmbunătățească tehnicile. Ca terapeut trebuie să fii mereu pregătit pentru orice tip de client care îți calcă pragul. Dar, e posibil, cu adevărat acest lucru? Cum reacționezi când o femeie foarte frumoasă și inteligentă îți calcă pragul – nu cu gânduri tocmai curate, și încearcă să te seducă? Cum va aborda Ernest acest aspect, al încălcării pragului terapeut-client? Prag de care, mulți terapeuți se mai împiedică. Va prima profesionalismul și dedicarea sau instinctul?

O carte care ar trebui citită de oricine vrea să afle cun funcționează în realitate mintea unui „doctor de cap”.

Din aceleași motive am vrut să citesc și eu cartea. Ce am concluzionat? Cu toate că personajele poveștii știu foarte bine cum să lucreze cu mintea clienților, când vine vorba de propria lor minte, la fel ca orice om, lucrurile se complică. Aceleași frustrări, nesiguranțe, hopuri existențiale. Dar, în cazul lor, miza este mult mai mare. Liniile sunt mult mai subțiri, deseori invizibile, iar încălcarea lor poate duce la adevărate dezastre. Atât pentru ei, cât și pentru clienți. Și, da, și ei au nevoie, la rândul lor de cineva care să le deschidă toate ușile minții. Pentru că, la urma urmei sunt și ei oameni.

 

Fiica tăcerii – Kim Edwards

„Mai târziu, când rememora noaptea aceea – și avea să se gândească adeseori la ea în următoarele luni și ani, punctul de cotitură a vieții lui, momentul în jurul căruia întotdeauna se va concentra totul-ceea ce își amintea erau liniștea din cameră și cum ningea afară liniștit, fără contenire”.

fiica

Fiica tăcerii este o poveste de viaţă copleşitoare. O decizie luată sub imperiul traumelor trecutului, schimbă, în mod brutal şi implacabil vieţile protagoniştilor. „Răsfoind” paginile de pe Târgul Cărţii, m-am oprit asupra cărţii care avea să îmi dezvăluie o poveste care nu are cum să te lase indiferent. Povestea stigmatului aruncat asupra copiilor diferiţi, cei născuţi cu sindrom Down. Povestea unei societăţi preocupată de perfecţiune şi gura lumii, o societate în care asemnenea copii sunt văzuţi ca nişte balauri cu şapte capete. Lucru, de altfel prezent şi în zilele noastre.

Începu să ningă cu câteva ore înainte ca ea să simtă primele semne ale travaliului. El stătea lângă fereastră, privind cum vârtejurile de zăpadă se umflau, apoi se răsuceau, împrăştiindu-se pe pământ.

Martie 1964. Doctorul David o ajută pe sotia sa, Norah, să dea  naştere copilului lor. Însă, surpriză, erau doi copii. Dacă băieţelul este un copil perfect sănătos, fetiţa prezintă semnele evidente ale sindromului Down, lucru care îl sperie pe David-marcat de boala şi moartea surorii sale, când aceasta era doar o copilă. Amintirea suferinţei din copilărie îl face pe acesta să ia o decizie pe atât de crudă, pe atât de justificată în mintea sa. Decizie care îl va urmări întreaga viaţă. Astfel, o dă pe Phoebe asistentei sale, Caroline să o ducă într-un centru pentru copii cu dizabilităţi. Îi spune lui Norah că fetiţa lor a murit la naştere, crezând că aşa va scăpa de trecut şi de suferinţă. Însă această decizie îl va urmări toată viaţa. Regretul, minciuna şi vina vor duce la destrămarea a tot ceea ce a clădit.

Totul în jur era exact la fel, dar ea cu siguranţă nu mai era femeia care plecase de aici în toiul nopţii trecute…

Devotată lui David, dar şi îndrăgostită în taină de acesta, Caroline acceptă ceea ce îi cere. Însă, odată ajunsă la centru şi vâzând condiţiile de acolo, ia o decizie extrem de curajoasă – să păstreze fetiţa, luptând pentru dreptul său la o viaţă normală. Ceea ce a şi făcut. Caroline – o străină i-a oferit iubirea şi şansă la o viaţă normală, luptând cu o societate în care nu era loc pentru copiii cu sindrom Down. Nu este uşor să creşti şi să intergrezi un copil văzut drept diferit de ceilalţi. Sau să îţi schimbi viaţa total. Lasă tot în urmă, aruncându-se într-o nouă viaţă, deloc cunoscută sau uşoară.

Nu îi înţelesese niciodată tristeţea, deşi o purtase cu el la rându-i, mai târziu, peste tot pe unde umblase.

De regulă, când citesc o carte, nu iau personajele la disecat, să le judec, să le fac analiză psihologică, îi iau ca atare. O parte dintr-un tot care crează povestea. Însă, cu această carte, totul a venit natural. Nu prea are cum să nu vină. Dacă prima tendinţă a fost cea de a-i judeca decizia lui David, pe parcurs am avut momente când i-am acordat circumstanţe atenuante. Să înţeleg ceea ce l-a motivat. Dar, nu prea am reuşit să îl disculp. Şi-a abandonat fiica doar pentru că s-a născut  diferită, şi-a minţit familia, oferindu-le o viaţă de minciună şi suferinţă, ţinut prizonier de trecut. Norah trăieşte cu durerea pierderii copilului său, Paul creşte simţind mereu că îi lipseşte ceva. Preţul plătit pentru acest lucru va fi destul de mare. O carte pe care cu greu am lăsat-o din mână, plină de o mulţime de emoţii, răzvrătire, neputinţă. Dar şi tristeţe. Pentru că este o poveste profund tristă. Dar de o frumuseţe şi duioşie aparte. Mi-a plăcut mult şi o recomand cu toată inima. 

Zuleiha deschide ochii – Guzel Iahina

„Mai rău e că nu vrea să plece. Cum se face că s-a ataşat, pe măsură ce anii au trecut, de pământul ăsta aspru, neprietenos? De râul ăsta periculos, perfid, veşnic nestatornic, cu mii de culori şi mirosuri? De pădurea nemărginită, întinsă până la orizont? S-a ataşat până şi de oamenii ăştia, dracu’ să-i ia-deseori ostili, grosolani, urâţi, prost îmbrăcaţi, tânjind după casă, uneori jalnici, ciudaţi, de neînţeles.”

zuleiah

Alegerea lunii decembrie de la Târgul Cărţii a fost una în ton cu anotimpul. Am descoperit o poveste despre iarna cea mai grea – cea din sufletul omului. Zuleiha deschide ochii, dar fără a vedea altceva decât iarna nesfârşită. Zuleiha este un personaj ce impresionează. Este o tânără țărancă tătară, căsătorită de 15 ani cu Murtaza, un om morocănos și aspru. Alături de ei locuiește soacra ei, căreia îi spunea Strigoaica, o femeie matusalemică și înfricoșătoare. Datoria tinerei soții, deși eu aș numi-o slugă, și nu soție și noră, era să muncească pentru cei doi, mai ceva ca un bărbat. Ceea ce este impresionant, este stoicismul cu care Zuleiha își acceptă soarta, fără a se împotrivi și fără a tăgădui rânduiala lucrurilor, stabilită de reglui stricte, indiscutabile. De-a lungul căsniciei naște trei fete, care se prăpădesc imediat după naștere. În ciuda vieții aspre, Zuleiha reușește să-și păstreze bunătatea și capacitatea de a se conforma unui destin aspru, asemenea viscolului și frigului. Cum lupți cu o tristețe continuă, cum o faci să te lase să respiri măcar o clipă?

„Muncește, Zuleiha, muncește! Cum zicea mama? Munca gonește tristețea. Of, mamă, tristețea mea nu ascultă de zicalele tale…”

Cu toate că nu era o viață de dorit sau una ușoară, Zuleiha se resemnase și se obișnuise cu ea. Dar, chiar și viața asta nenorocită îi este dată peste cap și schimbată într-un mod violent. Noua putere sovietică și-a trimis soldații la prădat. Nenorocul face ca Zuleiha și Murtaza să îi întâlnească chiar după ce își ascunseseră grânele – oamenii erau obișnuiți să apeleze la tot felul de metode pentru a-și proteja agoniseala. Când  comandantul Armatei Roșii le-a cerut acestora să predea recolta, Murtaza a ripostat, ceea ce i-a adus moartea. Iar pe Zuleiha a aruncat-o într-o nouă viață, una necunoscută, plină de foame și de mizerie. Trecută pe lista țăranilor deschiaburiți cărora li s-a confiscat averea,  este deportată către…nicăieri. Dar și de data asta, Zuleiha își va accepta soarta și o va lua ca atare. Ce altă opțiune ar fi avut?

„Ignatov nu se gândea prea mult la soarta viitoare a celor pe care-i avea sub supraveghere. Treaba lui era să îi predea.”

Dar cui și unde? Nici măcar Ignatov, comandantul lor nu știa unde aveau să ajungă. Tot timpul erau îndrumați către alt loc. Pe drum oameni mor, alții evadează. Zuleiha află că este însărcinată. Va reuși acest copil să supraviețuiască? Îi va asculta Dumnezeu, cel care o părăsise, rugăciunea pentru viața copilului pe care îl avea în burtă? Era El cu ei, în acel tren teribil? Unde vor poposi? Dacă vor popsi vreodată. De ce Ivan Ignatov are mereu o tresărire când o privește pe Zuleiha, femeia căreia i-a ucis soțul? Și de ce se simte atât de ușurat când, dintre zeci de oameni, reușeste să salveze tătăroiaca cea mică și cu ochii mari și verzi, însărcinată pe deasupra, de la înec? Vor ajunge la liman, vor găsi un strop de speranță, de odihnă după o viață și o călătorie atât de zbuciumate?

„Și ea va simți că durerea care a umplut lumea nu a dispărut, dar a lăsat-o să respire.”

O poveste impresionantă, memorabilă. Zuleiha se dovedește a fi o forță, în pofida staturii sale. Va reuși să se adapteze la noua viață, va lupta pentru supraviețuire. Se va lupta cu îndoctrinările adânc fixate în mintea sa, dar va reuși să le învingă? Va reuși să se abandoneze complet relației tulburătoare cu Ivan? Sau păcatul o va ajunge din urmă? Vă las să descoperiți cum Zuleiha deschide ochii, după ani de zile de viață cruntă, la ea însăși. Să o descoperiți cu aceeași fascinație și tulburare cu care am descoperit-o eu. Simplă, dar totuși atât de complexă prin puterea de a se adapta și de a-și accepta soarta. Nici celelalate personaje nu sunt mai prejos. Fiecare în parte este fascinant. Tristețea ne însoțește pe tot parcursul cărții. Scriitura atât de simplă, dar atât de pătrunzătoare, răscolește. Cu atât mai mult cu cât povestea are bază reală. O carte excepțională, la fel de izbitoare precum viscolul iernii. Printre cele mai bune și impresionante cărți citite până în prezent, Zuleiha deschide ochii trebuie să ajungă în biblioteca și inima fiecăruia.

Anul de graţie – Kim Ligget

„Cred că asta m-a speriat mereu cel mai mult la anul de graţie, gândul că aveam să mă pierd cumva pe mine însămi, că aveam să mă întorc o persoană cu totul diferită.”

anul de gratie

O carte care m-a surprins la modul cel mai pozitiv! O lectură inedită, captivantă. Anul de graţie este fără doar şi poate una dintre cele mai bune cărţi citite anul acesta.O poveste scrisă inteligent în care realul este îmbinat cu magicul, o lecţie despre supravieţuire, despre capacitatea de a nu-ţi pierde identitatea, minţile. Puţin probabil pe timpul anului de graţie, an din care nu toate fetele scăpau cu minţile întregi, nevătămate sau chiar în viaţă. Povestea este un amestec de genuri, tocmai pentru a crea o lume care să ne bage în ceaţă, exact ca pe fetele  ajunse în locul în care trebuiau să supravieţuiască pentru un an, pentru a se elibera de magie. În locul din care trebuiau să revină purificate, pregătite pentru viaţa de soţie, ceva le făcea să îşi piardă efectiv minţile. Fie cădeau pradă propriei magii, fie braconierilor – fiinţe magice sau nu,  puţine dintre ele reuşeau să îşi păstreze luciditatea. Mai puţin Tierney.   Ea nu crede în magie, în anul de graţie. Dar nu are libertatea de a se răzvrăti. În ţinutul Garner, nimeni nu vorbeşte despre anul de graţie, mai ales cu răzvrătire. Era considerată erezie şi pedepsită cu moartea.

În anul de graţie tot ce este mai rău în fete, iese la suprafaţă. Brusc îşi descoperă magia, anumite puteri închipuite. Tot timpul bântuite de braconieri, totul devine o luptă pentru supravieţuire. Însă cei mai de temuţi duşmani sunt chiar ele însele. Nici magia nu este mai puternică ca demonii interiori.

Anul de graţie – un basm sau realitate?

Tierney este personajul central al cărţii. Crescută ca un băiat de către tatăl său, tocmai ca să facă faţă anului de graţie-lucru pe care îl va înţelege după ce trebuie să lupte pentru supravieţuire, este singura care nu crede în magia de care trebuie să scape. Sau în anul de graţie. Sau în a fi soţie. Pe parcursul anului de graţie, în pădurea înţesată de stihii şi de moarte, descoperă libertatea, iubirea, viaţa. Încearcă să spulbere un mit, să dovedească că magia este doar un lucru în spatele căruia femeile se ascund .

„Mă întrebam uneori cum pot femeile din ţinut să ignore unele întrebări care au loc chiar în faţa lor, dar unele adevăruri sunt atât de îngrozitoare, că nu le poţi recunoaşte nici măcar faţă de tine însăţi.”

O carte în care realul și magicul se împletesc, dând viață unei povești plină de tristețe, de dramă. O luptă pe viață și pe moarte cu propria minte, cu o rânduială crudă și de neînțeles. O luptă pentru un strop de bucurie, libertate, iubire care, în anul de grație, putea fi obținută doar prin moarte. O lectură răvășitoare și impresionantă, însă de neratat.

 

Fetiţa din scrisoare -Emily Gunnis

„Fără vreo speranţă de libertate, sau de a o mai găsi vreodată pe Rose, nu mai am puterea de a merge mai departe. Dar tu, Elvira, ai şanse…..Nu-ţi fie teamă să fugi şi trăieşte-ţi viaţa cu speranţă. Caută binele în fiecare om, Elvira, şi fii bună.”

fetita

În anul 1956, an în care eticheta socială era autoritatea supremă, să rămâi însărcinată în afara căsătoriei era un lucru de neacceptat, o pată pe obrazul familiei, un păcat de neiertat. Iar fetele care păţeau asta, erau considerate o ruşine şi erau trimise la  căminul de mame St. Margaret să-şi ispăşească păcatul şi să nască discret. De asemenea, copiii le erau smulși din brațe și daţi spre adopţie. St. Margaret, sub masca milostivirii,  a credinţei şi a sprijinului, este un loc groaznic în care numai Dumnezeu nu se află. Măicuţele care se ocupau de mame şi de copii erau nişte făpturi odioase. Locul ăsta mă va bântui mult timp.

Fetiţa din scrisoare – o poveste sfâşietoare.

Firul narativ se desfăşoară pe două planuri temporale – trecut şi prezent. Deşi par poveşti diferite, ele se împletesc ușor, scoțând la iveală o poveste cruntă. Ivy ajunge la St. Margaret după ce rămâne însărcinată, iar iubitul său pare că a dispărut de pe fața pământului. Odată ajunsă acolo, orice speranță i se spulberă. Locul în care ar fi trebuit să găsească sprijin era, de fapt un loc al muncii până la epuizare, al înfometării și al pedepsei „divine” pentru păcatul comis – cel de a fi mamă. M-a îngrozit modul în care măicuțele, stareța și preotul de acolo abordau credința, divinitatea. Dar cea mai mare atrocitate la care erau supuse, era aceea de a le fi luați copiii și dați famiilor care nu puteau concepe. După scrisori sfâșietoare în care Ivy cere ajutorul iubitului său, fără niciun rezultat, aceasta se agață de fetița căreia îi va da naștere. Odată ce îi este luată, aceasta pierde lupta cu ea însăși și, după luni întregi de zbucium și suferință, decide să se elibereze de iad. Dar nu înainte de a o ajuta pe Elvira, o fetiță reîntoarsă în casa ororilor pentru că familia care o luase s-a descotorosit de ea, să fugă și să își găsească sora. Odată eliberată, Elvira, la rândul său va elibera sufletele distruse din casa ororilor.

Trecut și prezent – mai devreme sau mai târziu, totul iese la suprafață.

În 2017, Samantha care este jurnalistă, găsește printre lucrurile bunicului său scrisorile lui Ivy. Împinsă de curiozitate începe să facă cercetări, aducând la suprafață lucruri de-a dreptul cutremurătoare. Povestea este asemenea unei caracatițe – cu multe tentacule, întinse de-a lungul a 60 de ani. Sam reușește să pună totul cap la cap. Personajele sunt puse față în față cu faptele lor, au șansa de a-și găsi scuze, de a se căi – din păcate, prea târziu. Prea târziu pentru viețile distruse. Cruzimea lor este greu de imaginat. Deși pare o poveste simplă, complexitatea sa începe să ni se arate odată cu descoperirile Samanthei. Și nu este doar o poveste, sunt poveștile fiecărui personaj. Una mai cutermurătoare ca alta.

O poveste despre răul din oameni. Despre cum se poate strecura și pune stăpânire, dar și despre cum este răsplătit, mai devreme sau mai târziu. Deși voiam să descâlcesc, împreună cu Samantha toate firele, nu a fost o carte ușor de citit. Dar, în același timp, o carte scrisă impecabil. Fiecare personaj și sentiment iese dintre pagini. Modul trecerii de la trecut la prezent și invers, modul de a scoate personajele la iveală, unul câte unul, fix la momentul potrivit, suspansul bine gândit, o fac o carte pe care nu o poți lăsa din mână. Și pe care nu o poți uita.